duminică, 1 mai 2016

Gândindu-mă ce cadou să-mi ofer la schimbarea sufixului, m-am hotărât să cheltuiesc în mod inteligent și să plec un weekend la München. Am profitat de superofertă, mi-am luat bilet de tren la jumătate de preț și am fost atât de inspirată, încât am făcut asta înainte să caut cazare. Era nu-știu-ce festival de construcții în perioada aia + Oktoberfest colecția primăvară-vară, astfel încât totul era full și singurele cocioabe disponibile la marginea orașului costau cât mâncarea mea pe o lună. Întrebam pe oricine întâlneam dacă știe pe cineva în München care mă poate găzdui, căci pe airbnb nu mă lua nimeni și pe Couchsurfing... mna, n-am Tinder ca să îmi dau cu părerea, dar îmi imaginez că așa arată profilurile acolo. Sau poate am nimerit eu prost. Până la urmă, am avut noroc și am găsit o gazdă foarte awesome la care m-am simțit mai acasă, comfy și în siguranță decât acasă în Bacău când dă Dică manelele la maxim și face sing-along la beție  m-aș fi putut vreodată aștepta.

Totul era rezolvat, am plecat de dimineață din Viena și am făcut vreo 5 ore cu trenul. Lângă mine conversau două bătrânici, probabil rude cu domnul și doamna Bauer de la țărănoaia de unde veneam, căci discuția începuse cu artrita Grunhildei, continuase cu păstârnacul bio și ajunsese la punctul culminant despre cine a mai vândut din pământ. Din păcate n-am prins sfârșitul telenovelei, căci trebuia să schimb și singura mea grijă era să prind în 6 minute al doilea tren. Șmecheria cu datul din mâini și fugitul ca un homeless disperat pe peron funcționează și în Germania, așa că n-am fost nevoită să mai aștept o oră într-o gară dubioasă și pe deasupra să pierd și turul de la Allianz Arena.

La gară în München am încercat prima dată să caut o hartă a rețelei de transport public. ”Ăăăăăăă...”, ”Nu, nu vreau din asta cu atracții turistice, vreau doar planul.”, ”ĂĂĂĂĂ, aveam o carte poștală cu așa ceva.”, ”DAȚI-O ÎNCOACE.” și țușt! spre stadion. Am mers ca o cămilă plouată și bătută de vânt dând ture de stadion, până să găsesc locul de întâlnire. Ghidul era un neamț din ăla autentic, arogant, dar simpatic, cu un umor fin, aproape politically-incorrect, ceea ce e mai rar pe aici. Allianz Arena e spectaculoasă, de la arhitectură și gazon, până la sala unde se iau interviurile și tabla magnetică din vestiar unde explică Pep tacticile. Un tată cu doi copii de vreo 7-8 ani m-a văzut așa forever alone, mi-a făcut niște poze Yola și Yoku să i le trimit mamei (”io la Allianz Arena”, ”io cu Thomas Müller” etc.), mi-a povestit despre cum antrenează echipe de copii în timpul liber și mi-a dat cartea lui de vizită, dacă vreau să îl mai contactez. Are o agenție imobiliară, la fix, că tot voiam să îmi cumpăr apartament în München în următoarele luni (am glumit, în caz că citește vreunul din părinți. Asta e, mă mai sacrific un an dacă tot am prelungit contractul la cămin.) Revenind, muzeul nu e cine-știe-ce, am trecut repede prin el și mai mult am stat să mă holbez la trofee. Au magazin de suveniruri la suprapreț la ieșire, de unde mi-am luat cea mai mică și Made in China mascotă cu Berni. Sper ca data următoare să prind bilet la un meci, dar se vând atât de repede și costă enorm, așa încât un tur al stadionului a fost de ajuns pentru moment.

A doua zi am prins vreme neașteptat de bună și m-am plimbat pi șientru. La metrou e creepy și împuțenie (dacă ăsta e substantivul), dar în rest e Ordnung și foarte curat. Lumea e de treabă, cel puțin dacă ești turist, căci cred că am vorbit cu zeci de străini cerând informații sau chiar conversând. N-am auzit o boabă de dialect, știam eu că austriecii îs ăia țărănoi. Mai sunt cerșetori români prin gări și bețivi seara, pe stradă, după festival, dar în general e ok-ish, în niciun caz ce am văzut acum 4 ani în Düsseldorf, unde se plimba lumea în fundul gol pe stradă și se așezau lângă tine drogați agasanți. Ce nu mi-a plăcut a fost aglomerația sufocantă, chit că am prins și nu știu ce protest neonazist (nu știu cum de am norocul ăsta de câțiva ani; am prins expulzarea rromilor din Franța, Occupy Düsseldorf, riot-urile la Londra și nu știu ce urmează dacă iese ăsta de extremă dreapta Președinte în Austria). În rest m-am plimbat pe străzi și prin parcuri, am introdus în mine vreo două kile de senvișuri și hrană rece și l-am așteptat pe Tudor (timp în care am bătut zona de două ori, i-am spus povestea vieții mele unei turcoaice oarecare de pe bancă, neonaziștii au terminat protestul, localurile s-au închis, mi-am dat doctoratul, Marea Britanie a ieșit din UE, Arsenal a câștigat Champions League și refugiații de acum au ajuns la a treia generație în Germania. Nici n-am așteptat mult.) Cred că asta e partea cea mai frumoasă când pleci în Străinezia, că poți să te plimbi de la un prietenaș la altul, chiar dacă îi revezi de câteva ori pe an, că timp este și vacanță mai ieftină de atât nu există.

Am plecat a treia zi la prânz, deci n-am apucat să mai vizitez nimic, iar oricum duminica totul e închis. Am ajuns seara și cu un pic de întârziere în Viena, din fericire fără alte povești în dialect despre napi bio ascultate involuntar, dar frântă și dornică oaza de pustietate rurală a districtului 22. Am noroc de un sistem educațional flexibil, unde examenele pot aștepta, chiar dacă sunt într-o sesiune aproape continuă din noiembrie 2014, și mă lasă sufletul să mă urc în tren/avion și să plec când vreau. Cu toate astea, deși iubesc Europa, când îmi văd cizmele de iarnă puse la îndemână la început de mai, visez la ziua în care mă vor lăsa sufletul și portofelul să plec la tropice și să rămân acolo. Dar până atunci, mai am de explorat zona.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu