duminică, 3 ianuarie 2016

Am încheiat postarea precedentă cu Ziua Națională petrecută la gară și cum mi-am propus să iau trenul să explorez restul Austriei. Săptămâna următoare n-am ajuns prea departe, căci Mödling se află la circa 14 kilometri de Viena și cu trenul am făcut cam jumătate de oră. Aproape că am petrecut mai mult timp în tren, lucru care mi-a amintit de metropola Buhuși, județul Bacău, în care ”faci câțiva pași și se termină orașul”. Mi-au plăcut, în schimb, atmosfera aceea de reportaj fancy despre natură de pe Deutsche Welle, peisajul rural (chit că e chiar reședință de district) și străzile pustii (căci duminica numai pensionarii ies din casă, aparent). Am vrut să vizitez Seegrotte, dar cum deja dădusem vreo două ture de oraș pe jos și autobuzul circula din oră în oră, am lăsat pe altă dată și am plecat înapoi la beton și sticlă.

Fix când mă așteptam cel mai puțin, căci din octombrie nu primisem niciun răspuns de la firmele unde îmi căutasem un post de tutore, o prietenă m-a rugat să o suplinesc o lună, ca să își poată păstra job-ul mai târziu. Aici profii nu au voie să dea meditații și tutorele se deplasează singurel acasă la copil, e servit cu biscuiți și cafeluțe, venerat, adorat și plătește impozit doar dacă lucrează în cadrul unei firme sau depășește o sumă lunară de vreo câteva sute de euro. Partea avantajoasă pentru noi e că lumea chiar e gata să plătească oricât pentru meditații la mate.

Casa unde mă duceam era și mai la mama ciorilor decât unde stau eu. Copiii aveau vreo 15-16 ani, cred că erau egipteni/arabi/ceva, dar oricum erau născuți aici. Am lucrat mai puține ore decât voiam inițial, pentru că unul din copchii a mai chiulipsit, dar a fost o experiență din care am învățat multe, de la cum să-i motivez să învețe, la cum să le dau părinților de copil cu probleme mari un feedback (și să sper că mă vor suna și săptămâna următoare :)) ) Plodul pe care colega mea îl lăuda că e foarte bun a luat la un moment dat calculatorul, pe care era liber să îl folosească, pentru a  calcula 1*(-1) și nu prea am putut să-i spun nimic (doar să-l întreb dacă i-a dat, eventual). (Era gluma aceea de tocilari cu ”Ce faci în stație când autobuzul vine din sensul opus? Înmulțești cu -1”, ce bun pedagog sunt). Nu e numai lapte, miere și vacanțe fără teme sistemul preuniversitar, dar partea bună e că genialii nu trebuie să stea atâția ani în școală și pot începe facultatea mai devreme. În sfârșit, după ultima tură, stând în stația aceea sinistră de autobuz și vorbind cu ai mei la telefon, mi-am spus că cea mai bună decizie a vieții mele a fost să nu mă fac profă.

”Ce program ai avut azi?”
Familia mea nu știe cu ce mă ocup.
”Pregătire până la 18 și după 21 merg la ziua unui amic, Markus. Da, ăla despre care ai citit pe blog în postarea trecută.”
Poate așa mai află.
”Și te duci direct? Că parcă zicea să vii când vrei.”
Da, cu 3 ore înainte.
”Nu, la 21 merg.”
”OK, dar să pleci pe lumină.”

Fix pentru ziua lui nu aveam energie, dar nu puteam refuza invitația la ceea ce el numea”Petrecere de c...t”.

”Cuvântul c...t e ca să vă atragă atenția nedistributivă.
Marcați data în calendar cu trei culori diferite, căci se sfârșesc 24 de ani de când trăiesc pe verdele Pământ al lui Dumnezeu și vă invit la mine, ca apoi să ne lăsăm sufletele masate de sunetele ritmate, dar relaxante ale muzicii din club.
Demonstrația afirmației anterioare vă rămâne ca temă.”

Nu mi-am mai lăsat sufletul masat pentru că eram frântă. El nu înțelegea cum poți fi frânt după câteva ore de dat meditații în care îți iei bani. Îmi spune că e cea mai mișto chestie pe care o poți face în facultate, mă sfătuiește cam cât să cer de acum înainte, iau notițe, sună bine, zic, îmi fac planuri de lucrat cu normă întreagă sau de organizat cursuri intensive, mă gândesc, mă frământ, calculez și-mi iese că nu termin facultatea prea curând dacă fac din astea.

Nu că ăsta mi-ar fi scopul, să termin cât mai repede, deși m-am apucat de vânat credite din anul III. Austriecii sunt atât de chill încât și dacă o să mă stabilesc aici știu nu o să sufăr niciodată de hipertensiune. Mai demult mă enervam foarte tare fiindcă lucrau cu viteza luminii stinse, dar acum, după ce m-am obișnuit ca ei, mi-am dat seama că mai bine mâncăm mai întâi un Schnitzel cu circumferința colacului de WC, ne facem digestia, mai stăm, mai vorbim, mai un biscuite, o cafeluță și apoi ne apucăm de lucru, motivați și cu bateriile încărcate. Nici nu mă mir că au zile libere în fiecare lună, exceptând februarie, care e liberă toată.

În ultimele săptămâni nu am simțit atât de tare efectul recomfortant al morcovului și am avut timp să trec prin vreo duzină de târguri de Crăciun (care sunt supraestimate, super-scumpe și uneori cam kitsch-oase, sorry, până și ei zic asta), să degust punsch-ul lor cu piersică și caise (foarte bun, dacă aveam antrenament la băut alcool era și mai bun, că după două înghițituri vedeam inorogi în loc de cai la Stephansplatz) și să-mi iau instalație la ofertă cu care să-mi înfrumusețez camera (nu știu ce m-a făcut să cred că două instalații la nici 5 euro chiar vor lumina, dar noroc de veleitățile mele tehnice).

Cu o zi înainte să plec am mai trecut o dată pe la Markus și prietenași, ca să îmi iau la revedere. Când intru în camera lui mă simt exact ca la muzeu: are pe pereți tablouri cu filosofi și matematicieni pe care mă pune să-i recunosc, planșe în caractere chirilice, desene, fotografii de pe unde s-a plimbat, lenjerie intimă aruncată pe fotoliu etc. Obiectul meu preferat din casa lor e o fotografie alb-negru cu un țăran într-o căruță, care cică e făcută în anii '70, în Franța undeva la țară. De altfel și lor le-a plăcut așa mult că s-au hotărât să vină în vizită în România. Unii deja au fost la București acum 2 ani și n-au înțeles care e treaba cu atâția câini pe stradă:

”După ce casele au fost naționalizate și oamenii mutați în blocuri, câinii au fost abandonați și s-au reprodus.”
”Și au fost lăsați să se reproducă.”

La început nu prea înțelegeau nici de ce am plecat din țară, dar pe măsură ce am discutat cu ei cred că cel mai nefiresc li s-a părut simulacrul de corectitudine, faptul că există reguli care ar funcționa dacă sistemul n-ar fi corupt. Era citatul ăla al lui Gandhi care apare prin campanii umanitare, statusuri pe Facebook și probabil discursuri ale lui Dan Puric, cu ”fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Avea dreptate omul, căci atunci când o bună parte din populație suferă de pupindosism și caprovecinită de la o vârstă fragedă e mai greu să se miște ceva. Am comparat subiectele de discuție pe care oameni cu aceeași educație le abordează și tot nu găsesc, de exemplu, colegi care să bârfească acolo. E adevărat, au bani și mulți și-au făcut bagajul după 20 de ani ca să vadă lumea, lucru care le-a deschis mintea, dar nu asta e totul. Nu generalizez, mi-au lipsit și încă îmi lipsesc oamenii faini de acasă, alături de care încerc să petrec cât mai mult timp când sunt în țară (dacă citiți asta, poate vă mișcați și voi fundulețele la Viena), dar mi se pare pueril să ai 20+ ani și încă să discuți despre câte kile a slăbit fosta fostului tău și ce look nașpa are prietena ta. Decât să aud astfel de povești nemuritoare, mai bine mă duc la petrecerea de Ziua Migranților a colegului meu care (de la postarea trecută) încă mai povestește ce frumos a fost în Myanmar și care ne-a rugat să venim cu tot cu scaune dacă nu vrem să stăm în picioare. Îmi pare rău că am ratat-o, căci fix atunci plecam acasă.

În avion am cunoscut un grup de bavarezi la costum care mergeau în vizită la cămine de bătrâni din Iași și Neamț și erau fascinați de România. ”Ați venit în vizită de Crăciun în România?” mă întreabă. ”Am venit acasă.”, ”Dar nu vă întoarceți de tot, nu?”. Nu știu de ce, dar acum e prima dată când parcă am venit în vizită la ai mei și aștept să mă întorc acasă după sărbători.

”Ne vedem anul viitor, pregătiți de sesiune, motivați și cu multă putere de muncă. Demonstrația rămâne ca temă.” Asta a bătut orice urare cu ”Fie ca...”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu