duminică, 1 mai 2016

Gândindu-mă ce cadou să-mi ofer la schimbarea sufixului, m-am hotărât să cheltuiesc în mod inteligent și să plec un weekend la München. Am profitat de superofertă, mi-am luat bilet de tren la jumătate de preț și am fost atât de inspirată, încât am făcut asta înainte să caut cazare. Era nu-știu-ce festival de construcții în perioada aia + Oktoberfest colecția primăvară-vară, astfel încât totul era full și singurele cocioabe disponibile la marginea orașului costau cât mâncarea mea pe o lună. Întrebam pe oricine întâlneam dacă știe pe cineva în München care mă poate găzdui, căci pe airbnb nu mă lua nimeni și pe Couchsurfing... mna, n-am Tinder ca să îmi dau cu părerea, dar îmi imaginez că așa arată profilurile acolo. Sau poate am nimerit eu prost. Până la urmă, am avut noroc și am găsit o gazdă foarte awesome la care m-am simțit mai acasă, comfy și în siguranță decât acasă în Bacău când dă Dică manelele la maxim și face sing-along la beție  m-aș fi putut vreodată aștepta.

Totul era rezolvat, am plecat de dimineață din Viena și am făcut vreo 5 ore cu trenul. Lângă mine conversau două bătrânici, probabil rude cu domnul și doamna Bauer de la țărănoaia de unde veneam, căci discuția începuse cu artrita Grunhildei, continuase cu păstârnacul bio și ajunsese la punctul culminant despre cine a mai vândut din pământ. Din păcate n-am prins sfârșitul telenovelei, căci trebuia să schimb și singura mea grijă era să prind în 6 minute al doilea tren. Șmecheria cu datul din mâini și fugitul ca un homeless disperat pe peron funcționează și în Germania, așa că n-am fost nevoită să mai aștept o oră într-o gară dubioasă și pe deasupra să pierd și turul de la Allianz Arena.

La gară în München am încercat prima dată să caut o hartă a rețelei de transport public. ”Ăăăăăăă...”, ”Nu, nu vreau din asta cu atracții turistice, vreau doar planul.”, ”ĂĂĂĂĂ, aveam o carte poștală cu așa ceva.”, ”DAȚI-O ÎNCOACE.” și țușt! spre stadion. Am mers ca o cămilă plouată și bătută de vânt dând ture de stadion, până să găsesc locul de întâlnire. Ghidul era un neamț din ăla autentic, arogant, dar simpatic, cu un umor fin, aproape politically-incorrect, ceea ce e mai rar pe aici. Allianz Arena e spectaculoasă, de la arhitectură și gazon, până la sala unde se iau interviurile și tabla magnetică din vestiar unde explică Pep tacticile. Un tată cu doi copii de vreo 7-8 ani m-a văzut așa forever alone, mi-a făcut niște poze Yola și Yoku să i le trimit mamei (”io la Allianz Arena”, ”io cu Thomas Müller” etc.), mi-a povestit despre cum antrenează echipe de copii în timpul liber și mi-a dat cartea lui de vizită, dacă vreau să îl mai contactez. Are o agenție imobiliară, la fix, că tot voiam să îmi cumpăr apartament în München în următoarele luni (am glumit, în caz că citește vreunul din părinți. Asta e, mă mai sacrific un an dacă tot am prelungit contractul la cămin.) Revenind, muzeul nu e cine-știe-ce, am trecut repede prin el și mai mult am stat să mă holbez la trofee. Au magazin de suveniruri la suprapreț la ieșire, de unde mi-am luat cea mai mică și Made in China mascotă cu Berni. Sper ca data următoare să prind bilet la un meci, dar se vând atât de repede și costă enorm, așa încât un tur al stadionului a fost de ajuns pentru moment.

A doua zi am prins vreme neașteptat de bună și m-am plimbat pi șientru. La metrou e creepy și împuțenie (dacă ăsta e substantivul), dar în rest e Ordnung și foarte curat. Lumea e de treabă, cel puțin dacă ești turist, căci cred că am vorbit cu zeci de străini cerând informații sau chiar conversând. N-am auzit o boabă de dialect, știam eu că austriecii îs ăia țărănoi. Mai sunt cerșetori români prin gări și bețivi seara, pe stradă, după festival, dar în general e ok-ish, în niciun caz ce am văzut acum 4 ani în Düsseldorf, unde se plimba lumea în fundul gol pe stradă și se așezau lângă tine drogați agasanți. Ce nu mi-a plăcut a fost aglomerația sufocantă, chit că am prins și nu știu ce protest neonazist (nu știu cum de am norocul ăsta de câțiva ani; am prins expulzarea rromilor din Franța, Occupy Düsseldorf, riot-urile la Londra și nu știu ce urmează dacă iese ăsta de extremă dreapta Președinte în Austria). În rest m-am plimbat pe străzi și prin parcuri, am introdus în mine vreo două kile de senvișuri și hrană rece și l-am așteptat pe Tudor (timp în care am bătut zona de două ori, i-am spus povestea vieții mele unei turcoaice oarecare de pe bancă, neonaziștii au terminat protestul, localurile s-au închis, mi-am dat doctoratul, Marea Britanie a ieșit din UE, Arsenal a câștigat Champions League și refugiații de acum au ajuns la a treia generație în Germania. Nici n-am așteptat mult.) Cred că asta e partea cea mai frumoasă când pleci în Străinezia, că poți să te plimbi de la un prietenaș la altul, chiar dacă îi revezi de câteva ori pe an, că timp este și vacanță mai ieftină de atât nu există.

Am plecat a treia zi la prânz, deci n-am apucat să mai vizitez nimic, iar oricum duminica totul e închis. Am ajuns seara și cu un pic de întârziere în Viena, din fericire fără alte povești în dialect despre napi bio ascultate involuntar, dar frântă și dornică oaza de pustietate rurală a districtului 22. Am noroc de un sistem educațional flexibil, unde examenele pot aștepta, chiar dacă sunt într-o sesiune aproape continuă din noiembrie 2014, și mă lasă sufletul să mă urc în tren/avion și să plec când vreau. Cu toate astea, deși iubesc Europa, când îmi văd cizmele de iarnă puse la îndemână la început de mai, visez la ziua în care mă vor lăsa sufletul și portofelul să plec la tropice și să rămân acolo. Dar până atunci, mai am de explorat zona.

duminică, 3 ianuarie 2016

Am încheiat postarea precedentă cu Ziua Națională petrecută la gară și cum mi-am propus să iau trenul să explorez restul Austriei. Săptămâna următoare n-am ajuns prea departe, căci Mödling se află la circa 14 kilometri de Viena și cu trenul am făcut cam jumătate de oră. Aproape că am petrecut mai mult timp în tren, lucru care mi-a amintit de metropola Buhuși, județul Bacău, în care ”faci câțiva pași și se termină orașul”. Mi-au plăcut, în schimb, atmosfera aceea de reportaj fancy despre natură de pe Deutsche Welle, peisajul rural (chit că e chiar reședință de district) și străzile pustii (căci duminica numai pensionarii ies din casă, aparent). Am vrut să vizitez Seegrotte, dar cum deja dădusem vreo două ture de oraș pe jos și autobuzul circula din oră în oră, am lăsat pe altă dată și am plecat înapoi la beton și sticlă.

Fix când mă așteptam cel mai puțin, căci din octombrie nu primisem niciun răspuns de la firmele unde îmi căutasem un post de tutore, o prietenă m-a rugat să o suplinesc o lună, ca să își poată păstra job-ul mai târziu. Aici profii nu au voie să dea meditații și tutorele se deplasează singurel acasă la copil, e servit cu biscuiți și cafeluțe, venerat, adorat și plătește impozit doar dacă lucrează în cadrul unei firme sau depășește o sumă lunară de vreo câteva sute de euro. Partea avantajoasă pentru noi e că lumea chiar e gata să plătească oricât pentru meditații la mate.

Casa unde mă duceam era și mai la mama ciorilor decât unde stau eu. Copiii aveau vreo 15-16 ani, cred că erau egipteni/arabi/ceva, dar oricum erau născuți aici. Am lucrat mai puține ore decât voiam inițial, pentru că unul din copchii a mai chiulipsit, dar a fost o experiență din care am învățat multe, de la cum să-i motivez să învețe, la cum să le dau părinților de copil cu probleme mari un feedback (și să sper că mă vor suna și săptămâna următoare :)) ) Plodul pe care colega mea îl lăuda că e foarte bun a luat la un moment dat calculatorul, pe care era liber să îl folosească, pentru a  calcula 1*(-1) și nu prea am putut să-i spun nimic (doar să-l întreb dacă i-a dat, eventual). (Era gluma aceea de tocilari cu ”Ce faci în stație când autobuzul vine din sensul opus? Înmulțești cu -1”, ce bun pedagog sunt). Nu e numai lapte, miere și vacanțe fără teme sistemul preuniversitar, dar partea bună e că genialii nu trebuie să stea atâția ani în școală și pot începe facultatea mai devreme. În sfârșit, după ultima tură, stând în stația aceea sinistră de autobuz și vorbind cu ai mei la telefon, mi-am spus că cea mai bună decizie a vieții mele a fost să nu mă fac profă.

”Ce program ai avut azi?”
Familia mea nu știe cu ce mă ocup.
”Pregătire până la 18 și după 21 merg la ziua unui amic, Markus. Da, ăla despre care ai citit pe blog în postarea trecută.”
Poate așa mai află.
”Și te duci direct? Că parcă zicea să vii când vrei.”
Da, cu 3 ore înainte.
”Nu, la 21 merg.”
”OK, dar să pleci pe lumină.”

Fix pentru ziua lui nu aveam energie, dar nu puteam refuza invitația la ceea ce el numea”Petrecere de c...t”.

”Cuvântul c...t e ca să vă atragă atenția nedistributivă.
Marcați data în calendar cu trei culori diferite, căci se sfârșesc 24 de ani de când trăiesc pe verdele Pământ al lui Dumnezeu și vă invit la mine, ca apoi să ne lăsăm sufletele masate de sunetele ritmate, dar relaxante ale muzicii din club.
Demonstrația afirmației anterioare vă rămâne ca temă.”

Nu mi-am mai lăsat sufletul masat pentru că eram frântă. El nu înțelegea cum poți fi frânt după câteva ore de dat meditații în care îți iei bani. Îmi spune că e cea mai mișto chestie pe care o poți face în facultate, mă sfătuiește cam cât să cer de acum înainte, iau notițe, sună bine, zic, îmi fac planuri de lucrat cu normă întreagă sau de organizat cursuri intensive, mă gândesc, mă frământ, calculez și-mi iese că nu termin facultatea prea curând dacă fac din astea.

Nu că ăsta mi-ar fi scopul, să termin cât mai repede, deși m-am apucat de vânat credite din anul III. Austriecii sunt atât de chill încât și dacă o să mă stabilesc aici știu nu o să sufăr niciodată de hipertensiune. Mai demult mă enervam foarte tare fiindcă lucrau cu viteza luminii stinse, dar acum, după ce m-am obișnuit ca ei, mi-am dat seama că mai bine mâncăm mai întâi un Schnitzel cu circumferința colacului de WC, ne facem digestia, mai stăm, mai vorbim, mai un biscuite, o cafeluță și apoi ne apucăm de lucru, motivați și cu bateriile încărcate. Nici nu mă mir că au zile libere în fiecare lună, exceptând februarie, care e liberă toată.

În ultimele săptămâni nu am simțit atât de tare efectul recomfortant al morcovului și am avut timp să trec prin vreo duzină de târguri de Crăciun (care sunt supraestimate, super-scumpe și uneori cam kitsch-oase, sorry, până și ei zic asta), să degust punsch-ul lor cu piersică și caise (foarte bun, dacă aveam antrenament la băut alcool era și mai bun, că după două înghițituri vedeam inorogi în loc de cai la Stephansplatz) și să-mi iau instalație la ofertă cu care să-mi înfrumusețez camera (nu știu ce m-a făcut să cred că două instalații la nici 5 euro chiar vor lumina, dar noroc de veleitățile mele tehnice).

Cu o zi înainte să plec am mai trecut o dată pe la Markus și prietenași, ca să îmi iau la revedere. Când intru în camera lui mă simt exact ca la muzeu: are pe pereți tablouri cu filosofi și matematicieni pe care mă pune să-i recunosc, planșe în caractere chirilice, desene, fotografii de pe unde s-a plimbat, lenjerie intimă aruncată pe fotoliu etc. Obiectul meu preferat din casa lor e o fotografie alb-negru cu un țăran într-o căruță, care cică e făcută în anii '70, în Franța undeva la țară. De altfel și lor le-a plăcut așa mult că s-au hotărât să vină în vizită în România. Unii deja au fost la București acum 2 ani și n-au înțeles care e treaba cu atâția câini pe stradă:

”După ce casele au fost naționalizate și oamenii mutați în blocuri, câinii au fost abandonați și s-au reprodus.”
”Și au fost lăsați să se reproducă.”

La început nu prea înțelegeau nici de ce am plecat din țară, dar pe măsură ce am discutat cu ei cred că cel mai nefiresc li s-a părut simulacrul de corectitudine, faptul că există reguli care ar funcționa dacă sistemul n-ar fi corupt. Era citatul ăla al lui Gandhi care apare prin campanii umanitare, statusuri pe Facebook și probabil discursuri ale lui Dan Puric, cu ”fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Avea dreptate omul, căci atunci când o bună parte din populație suferă de pupindosism și caprovecinită de la o vârstă fragedă e mai greu să se miște ceva. Am comparat subiectele de discuție pe care oameni cu aceeași educație le abordează și tot nu găsesc, de exemplu, colegi care să bârfească acolo. E adevărat, au bani și mulți și-au făcut bagajul după 20 de ani ca să vadă lumea, lucru care le-a deschis mintea, dar nu asta e totul. Nu generalizez, mi-au lipsit și încă îmi lipsesc oamenii faini de acasă, alături de care încerc să petrec cât mai mult timp când sunt în țară (dacă citiți asta, poate vă mișcați și voi fundulețele la Viena), dar mi se pare pueril să ai 20+ ani și încă să discuți despre câte kile a slăbit fosta fostului tău și ce look nașpa are prietena ta. Decât să aud astfel de povești nemuritoare, mai bine mă duc la petrecerea de Ziua Migranților a colegului meu care (de la postarea trecută) încă mai povestește ce frumos a fost în Myanmar și care ne-a rugat să venim cu tot cu scaune dacă nu vrem să stăm în picioare. Îmi pare rău că am ratat-o, căci fix atunci plecam acasă.

În avion am cunoscut un grup de bavarezi la costum care mergeau în vizită la cămine de bătrâni din Iași și Neamț și erau fascinați de România. ”Ați venit în vizită de Crăciun în România?” mă întreabă. ”Am venit acasă.”, ”Dar nu vă întoarceți de tot, nu?”. Nu știu de ce, dar acum e prima dată când parcă am venit în vizită la ai mei și aștept să mă întorc acasă după sărbători.

”Ne vedem anul viitor, pregătiți de sesiune, motivați și cu multă putere de muncă. Demonstrația rămâne ca temă.” Asta a bătut orice urare cu ”Fie ca...”.