luni, 27 iulie 2015

7 lucruri pe care le-am învățat făcând practică în România

La sfatul unui prieten din Viena, care mi-a recomandat să fac un stagiu de practică în țară mai întâi, care mai târziu mă va ajuta să fiu acceptată pentru unul în Austria, am decis să fac ceva productiv vacanța asta și să mă apuc de treabă în domeniul financiar. Teoretic, nu am voie să spun ce-am văzut/auzit în instituție, dar oricum n-aveam intenția să divulg informațiile confidențiale, chestiile de servici etc., așa că o să povestesc despre lucrurile pe care le-am învățat în timpul stagiului la persoana a doua ca să pară că le scriu la modul general (o să iasă o mare varză.)

Așadar:

1) Dacă abia te-ai întâlnit cu directorul și deja te întreabă de câte ore de practică ți-a cerut facultatea să ai pe adeverință, spune-i că nu ai venit la cererea facultății, ci ca să înveți. Arată entuziasm, spune-i ce cunoștințe ai și cum ai vrea să le aplici. Oricum va vrea să amâne și te va trimite acasă în prima zi (și a doua, dacă nu știi să te impui) și oricum nu-ți va da nicio adeverință, că doar dacă faci ceva pentru tine și CV-ul tău super-șmecher, la ce îți trebuie un document ca să ateste asta?

2) Nu vei aplica nimic, n-ai ce și n-ai cu cine, așa că înghite cuminte sutele de pagini pe care ți le dă să le citești (fără sarcasm aici, e informație pe care o găsești și în alte părți, dar dacă ai ocazia acum, ia și papă). Pregătește-te pentru testarea de la final pe care nici n-o vei primi. Pune întrebări când nu înțelegi ceva. Pune-ți întrebări despre pregătirea profesională a șefului când nu știe sau nu vrea să-ți răspundă.

3) Fii politicos și sociabil cu ceilalți angajați, chiar dacă ești copchilu' ăla de douăj' de ani care ce știe el și ce naiba caută aici. Nu știi cât de rar au parte de așa ceva. Când nu îi insultă șeful, stau inerți în birouri fără să spună nimic. Sau înjură. Sau se pun pe plâns.

4) Pupindosismul în lanț e boală incurabilă.

5) La fel și caprovecinita (termenul îi aparține, cred, lui Radu Paraschivescu). Altfel, gândesc ei, nu se poate supraviețui.

6) Cu toate astea, reușești să faci o impresie bună. Te alegi chiar cu o invitație la o conferință. Nu știe nimeni despre ce e evenimentul fancy, dar ți se zice că merită, fiindcă se dă de mâncat și băut gratis. Și ”sigur are legătură cu ce vrei tu să lucrezi”. Refuză politicos, căci mai degrabă are de-a face cu ce lucrează ei.

7) Nu te milogi pentru adeverința aia. De fapt, nu te milogi pentru nimic, niciodată. E nedemn să-i ceri asta cuiva care e pus director, dar din punct de vedere academic a ajuns la level Spiru după 40 de ani.

Ca să închei, sunt conștientă că după anul I am mai degrabă cunoștințe teoretice și că nu m-am dus la sediul central, ci la o sucursală. Poate trebuia să caut în altă parte sau poate era mai bine dacă nu mă acceptau deloc. De asemenea, presupun și sper că nu peste tot e așa, dar, deși inevitabil compar cu ce am văzut în Occident, nu sunt singura care se plânge de un astfel de mediu și mod (ineficient) de lucru, precum și de incompetența unora.

Data viitoare încerc în străinătate; probabil atunci o să fiu mai în măsură să compar. Îmi pare rău mereu când zic asta, dar nup, deocamdată nu văd de ce m-aș întoarce.

luni, 13 iulie 2015

Aventuri în ţara lui Mozart, Strauss şi Niki Lauda

Deşi n-am mai publicat nimic de aproape un an, am avut câteva tentative de a scrie nişte texte în care povesteam în detaliu palpitantul meu prim an de studenţie, cum urcam până la etajul 2 cu administratorul bolborosind într-un fel de klingoniană sub barba de amish, cum m-am mutat din camera unde stăteam cu o turcoaică de treabă în alta cu un specimen conaţional, cum a leşinat un pasager pe mine în avion etc.

Dar cum sunt prea multe de povestit, o să trec direct la lucruri serioase. Sar atât peste partea cu viaţa în cămin, căci a fost o experienţă foarte naşpa (oricum din toamnă voi sta alone), cât şi peste perioada de început, când mergeam singură la masă, ieşeam la plimbare singură, îmi cumpăram cadouri singură şi totul era perfect în regulă. (deja textul începe să sune a articol dintr-o revistă glossy, în caz că o să încep să pic examene am opțiuni). Sau în fine, a fost în regulă în primele câteva luni de stat în peșteră. După asta, am ieşit şi am început să privesc în jur fără comentarii de genul ”Mai bine rămâneam la facultate acasă”, ”Nu rezonez cu lumea de aici” și ”Pâinea e atât de nașpa încât am zgârieturi pe cerul gurii”. (Ok, poate ultimul da.)

Acum să le iau pe rând.

A), adică partea cu universitatea. Facultatea mă învață în fiecare zi de ce e bine să fii instruit. Nu sunt genială, există materii care nu îmi plac, sunt lucruri care mie probabil nu îmi vor fi de folos în ceea ce vreau să fac mai departe, dar știu că trebuie să muncesc pentru a atinge un scop care nu e demonstraţia la procedeul Gram-Schmidt diploma de licență în sine, ci tot ce am în creier, de la demonstraţia la procedeul Gram-Schmidt partea științifică până la modul de a procesa informația, de a-mi doza efortul şi de a avea timp şi pentru relaxare. Nu mă laud că pfai, la ce facultate grea m-am dus, ce jănială sunt, pentru că 1) nu îmi imaginez pe cineva, de oriunde și oricât de supersclipicios ar fi, să stea 3-4-6 ani într-o facultate PE BUNE și să spună că n-a muncit deloc să o termine și 2) facultatea e o opțiune. Nu e o rușine să nu fi dottore în drept, nu e o rușine să muncești, da, e foarte bine să ai școală, dar dacă mături străzile și o faci cum trebuie, bravo ție.

Revenind, mai voiam să adaug un lucru: se poate face școală fără teroare, umilințe, insulte. Ciudat cum înainte de facultate nu mi se păreau atât de grave; când am ajuns aici am început să fac diferenţa. Cât despre metoda didactică bazată pe teroare (am avut un fost domn profesor care era fan aşa ceva, chiar dânsul ne-a expus teoria)... nu comentez, nu în 2015. Să vă spună colegii mei care se pregătesc să devină profesori, dacă nu ar lua-o la fugă când ar auzi. Aici n-am auzit niciun prof să comenteze ceva la adresa unui colectiv, deși au fost examene la care au picat peste 70% din candidați. Dacă vrei un feedback, ți-l dă în privat. Voiam să-mi văd examenul corectat şi m-am dus în birou la prof, care prima dată a dat mâna cu mine şi la sfârşit mi-a spus că nu am pentru ce să-i mulţumesc, chit că venise la universitate pentru alea câteva minute cât să-mi dea feedback-ul. Am avut două examene orale pe care le-am trecut cam la limită și tot ce mi-a zis proful a fost să reiau niște noțiuni și să învăț constant - frumos, politicos, decent. Iar dacă picam, aș fi avut parte de un feedback la fel de politicos și decent. Nu regret că am terminat școala în România, căci am ajuns aici cu o bază solidă (nu numai la mate), dar insultele, măgăriile care se fac la corectat, favoritismele etc. nu au scuze.

B), adică problema cu socializarea. La început m-am plâns şi am suferit că duceam lipsa oamenilor faini, că nu reuşeam să rezonez cu lumea. Au avut nevoie de timp ca să mă cunoască și am avut nevoie de timp să constat că problema era în mine. Mi-am dat seama de asta când îi spuneam unei colege de la facultate că nu pot să învăț acasă, că acolo am prieteni cu care ies, și s-a uitat dezamăgită şi confuză la mine. Sau când mă aşezam singură la masă la cantină şi venea turma după mine. Sau când voiau băieții de la cursul de IT să mă scoată la târgul de Crăciun și eu am refuzat, ca dup-aia să mă răzgândesc. Ce vin fiert fără alcool bun am băut.

De ziua mea le-am adus cozonac de acasă și se pare că a prins trend-ul, că de atunci tot vine fiecare cu câte ceva dulce de ziua lui. Au un mod specific de a face urările: când îți zic la mulți ani îți dau mâna, parcă ai fi la ședința Comitetului Central al Partidului Comunist Român, te simți așa fancy și în centrul atenției. În weekendul ăla i-am scos pe câțiva la o clătitărie și au fost șocați când mă rugam de ei să plece acasă, că plătesc eu.  De la unii am primit dulciuri și am deschis cutiile de bomboane să-i servesc, la care ei: ”Nuuu, sunt ale tale, ia și mănâncă.” Nu știu și n-o să-mi dau niciodată seama cum au nimerit perfect cadourile, începând cu șampania Robbie Bubble și terminând cu guma de mestecat cu Lukas Podolski.

În semestrul II am creat o rețea și am coordonat o ceată întreagă de arieni la programare, am muncit în echipă, deși nu era o materie la care trebuia să lucrezi în echipă -am făcut asta de nevoie-, și am luat numai note mari. A fost o experiență frumoasă în care fiecare a avut rolul lui. Eu organizam întâlnirile, o colegă mergea la seminariile opționale când subsemnata n-avea chef, unul care avea pile pe la organizaţia studenţilor şi făcea rost de cheie să intrăm la facultate duminica (nu pare mare chestie, dar duminica e pustiu aici şi cam totul de închis), altul racola creiere, iar ceilalți contribuiau la teme cât puteau. Încă nu știm ce e cu tipul de la KGB cu față de sovietic de treabă, al cărui nume cu care s-a recomandat nu corespunde cu cel din documente; semestrul trecut nu era, vorbește germana, rusa, chineza și engleza cu accent britanic, probabil are două creiere de scria codurile pe loc și ne lăsa paf! mereu. În sfârşit, am fost toți foarte dedicați, astfel încât, după ce am primit notele și le-am spus că trebuie să facem o ultimă reuniune, s-au speriat crezând că mai avem un curs şi că vreau iar să-i adun.

Acum vorbesc strict despre oamenii din cercul meu de amici, or fi existând şi ciurucuri, dar cred că cel mai tare mă bucură aprecierea lor sinceră - aparent ei nu prea o au cu pupindosismul. Aaa, și nici cu like-urile, Facebook-ul, tumblr, Instagram, aplicația-aia-care-te-combină-prin-wireless sau altele. Ce-i drept, freacă telefoanele, nu așa abuziv parcă, dar sunt foarte discreți în ceea ce privește viața personală, vârsta, familia, relațiile etc. Se poate trăi fără să te plângi pe Tumblr că nu te bagă în seamă Costică, fără să postezi pe Instagram o poză cu manualele şi caietele pe birou, să arăţi cât de mult înveţi pentru examene, şi fără să îi arăţi tipului/tipei cu un selfie hipster-ish la profil că îl/o placi dându-i like-uri. Îţi dai seama ce poveste de dragoste o să fie când îţi va întoarce like-urile. (Scrisesem un articol despre aşa ceva acum vreun an jumate. Ce succes avusese.). E treaba fiecăruia dacă îşi face poze de la sprâncene în jos, muşcând senzual din unghia de la degetul arătător sau cu orificiul bucal întredeschis, ca să vadă foştii ce au pierdut, dar decenţa şi discreţia sunt, aici cel puţin, mai apreciate. 

C), adică problema cu pâinea, adică la modul general, stilul lor de viață. Nu sunt toţi neapărat amatori de bun gust (îmi vin în minte acum niște reclame neinspirate. Ah, și pâinea, mai ales pâinea.), iar mocăciunile prind ușor (concertul de la Schönbrunn ar fi fost o experiență frumoasă dacă veneau numai iubitorii de muzică clasică). Recunosc, nu citesc tot timpul ziarele, dar ziariştii îmi par mai puţin nesimţiţi şi băgători de seamă decât ce văd pe la noi. Căutam informații în ziare când erau blocate liniile de metrou din cauză că se găsise un pachet suspect într-un tren sau pur și simplu un emo voia să se sinucidă, dar tot ce găseam erau  două paragrafe concise sau, online, o listă cu cele mai populare articole, unde în top oricum erau titluri precum ”Magician levitând în centrul Vienei” sau ceva cu animale la zoo mâncându-se unele pe altele. Cred că asta se datorează pe de o parte comodităţii lor, dar şi a modului lor de a nu lua viaţa în tragic, de a-şi păstra calmul (ok, cu excepţia tipului emo care se sinucisese). Aici am auzit vorba asta: "Noi nu avem probleme, avem doar provocări.".



Nu sunt de acord cu cei care spun că "vaai, în Occident totul e robotizat şi lumea nu mai are feeling-uri şi nu vor decât să facă bani". Nu, asta e mentalitate de român care speră că soarele va răsări şi deasupra vilei lui. Unii au călătorit prin toată lumea (am un coleg austriac care a trăit o perioadă în ţări din lumea a treia), cei mai mulţi fac sport (extrem, chiar) şi nu sunt stresaţi de facultate şi job. Dacă nu le place, schimbă. Apropo de job-uri, se simte puţin nemulţumirea lor din cauză că est-europenii şi nu numai vin să lucreze aici - chiar o colegă mi-a spus că nu sunt destule locuri de muncă şi pentru imigranţi. Tind să cred că e o nemulţumire la nivel individual, căci sistemul, pe cât de multă libertate oferă, pe atât de repede îi elimină pe cei care nu fac faţă. De altfel e puţin probabil ca eu şi colega respectivă să concurăm vreodată pentru acelaşi post, întrucât ea a renunţat deja la facultate. Est-europenii îşi merită soarta, şi-au făcut-o cu mâna lor - Cioran spunea că "Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză"; pe de altă parte, majoritatea, fie că sunt menajere sau studenţi, sunt mânaţi de o ambiţie care e mai rar prezentă la occidentali.

N-am televizor și nu sunt la curent cu ce se întâmplă în rest, dar mă bucur totuși că stau mai bine decât la început, când spre rușinea mea nici nu știam unde e Vorarlberg. Le auzisem totuşi dialectul în repetate rânduri, alături de cel din Austria Superioară, Tirol și Viena (pe restul nu le deosebesc). Probabil trebuia să scriu despre asta la punctul B, căci a fost un șoc și o mare problemă (pardon, provocare :) ). Învățasem germana cu manualul de gramatică în mână, scriind texte argumentative pentru examen și comentând grafice. C1 eram la Hochdeutsch poate (permiteți-mi să fiu arogantă), dar la dialecte mă aflam sub nivelul mării. Acum mă descurc (la înțeles, de vorbit nu e recomandat când ești străin), dar din alea 180 de credite pe care trebuie să le fac, 10 le merit pentru dialect.



Paragraful de încheiere bruscă o să sune ca un speech din ăla posh de mulțumire pentru Oscaruri.

Ăsta a fost cel mult rezumatul a experienței redescoperirii de sine (nici Marius Tucă nu mă întrece la exprimare), sărind peste părțile mai puţin plăcute sau chiar peste momente frumoase, dar care au fost urmate de altele și mai frumoase. Plecatul în Străinezia, învățatul cu pasiune, oamenii de alte culturi m-au schimbat, iar dacă am reuşit să nu cedez prea des, să le dau o șansă celor care merită și să am avut voința de a evolua, (sper că) m-au schimbat în bine

Anul viitor îmi pregăteşte încă pe-atât. Poate mă apuc şi eu de gătit.