sâmbătă, 20 septembrie 2014

Fiind absolventă, service-uri auto cutreieram

Nu mi-a plăcut niciodată să merg cu mașina pe distanțe mari, dar de data asta eu și babalâcii nu prea aveam încotro. Și a fost o alegere bună, fiindcă astfel ne-am dat seama din timp că mașinii noastre grase nu-i priește drumul lung. Cu atât mai puțin atunci când i se strică plăcuțele de frână.

...Stăteam în fața service-ului lui Attila, căutând bilete de avion sau mașini de închiriat: bilete canci, mașini disponibile abia într-o săptămână, cât dura întocmirea actelor pentru a le scoate din țară. Abia trecusem de o săptămână în care alergasem după legalizări, traduceri, ștampile, traduceri din nou, apostilări, ștampile din nou, supralegalizări etc. și mă bucuram că scap măcar pentru puțin timp de birocrația românească și de nesimțirea funcționarilor. Dar deocamdată eram blocată în Sovata și în mai puțin de două zile trebuia să fiu la datorie, să-mi primesc camera de cămin.

”No, este un om, care are niște mașini de închiriat pe-aiiiicea, și le scote tot timpul din țară.”

Attila, ai salvat situația. Chiar dacă primeam mașina în vreo șase ore. Cu ocazia asta am avut timp să ne plimbăm prin pitoreasca staţiune Sovata. Sau, în sfârşit, să încercăm să ne plimbăm, că mai mult am stat adăpostiţi de ploaie și am vorbit la telefon cu un copchil deja întors din țara-destinație.

Pe la vreo zece seara a venit şi maşinuţa. Geamurile nu se închideau bine, n-avea claxon, capac la motor şi, aveam să aflu pe propria-mi piele ziua următoare, nici aer condiţionat. Am ajuns la graniţă pe la vreo 4 dimineaţa, cred. Drumul a fost naşpa (cu totul, şi de acasă până la Sovata; nu se merită să treci prin Cheile Bicazului, parcă acum e şi mai îngustă şoseaua), am mers pe autostradă vreo 50 de kilometri, dar tot a durat mult. De la graniţă încolo e în regulă, autostrăzi cât cuprinde la unguri, chiar dacă în rest au drumuri înguste (şi conduc destul de prost). Am vrut să spun: şoseaua e în regulă. Să mergi fără aer condiţionat în toiul verii ba. Dar situațiile extreme cer măsuri extreme și am ajuns cu bine, într-un final.



A doua zi m-am dus la cămin. Administratorul, de treabă, yay, am înţeles tot ce a turuit, camera în regulă, visul vieţii mele: frigider lângă pat, şifonier dubios cu rafturi la jumate, colega de cameră dormind şi vreo două kile de ceapă în kitchinetă. Pe colegă aveam să o cunosc mai târziu. A fost foarte de treabă, mi-a dat adresa ei de e-mail, însă nu i-am mai scris pentru că nici n-o să mai fim colege de apartament. După luuuuungi dezbateri cu Grunhilda de administratoare şefă, mă mut cu al meu amic în acelaşi cămin. Îmi amintesc reacția administratorului când a aflat că ”un bărbat şi o femeie locuiesc împreună”: ”OMG, mai zi-mi!” Oricum, o problemă era deja rezolvată.


Restul a mers suuper rapid: admiterea, banca, permisul de rezidenţă etc. Funcţionarii nu-s mai inteligenţi decât compatrioţii mei, dar nu-s nesimţiţi. Îi întrebi de n ori acelaşi lucru, ei îţi răspund. Nu spun că mi-a făcut plăcere să o aştept pe duduia de la bancă să probeze pantofii până să mă servească, dar când a văzut că are un client serios i-au sclipit ochii şi s-a mişcat imediat.

M-am chinuit să mă înscriu la un curs în timp util (și, da, lumea chiar stă la 12 noaptea să se înscrie, chiar și de Revelion, dacă atunci începe termenul), fiindcă au probleme cu serverul, şi m-am apucat să dau o groază de telefoane şi să trimit o mulţime de e-mail-uri până aflu ce pot face ca să rezolv problema. Toţi răspund, toţi încearcă să ajute ori de câte ori e necesar, uneori mă întreabau de bunăvoie dacă mai am nevoie de ceva sau dacă am rezolvat. Îmi amintesc momentul când am sunat la secţia consulară a Ambasadei României la Viena, neștiind dacă adeverința de Bac era valabilă în Austria. Nu mi-a răspuns nimeni, după care am apelat linia de urgenţă şi tanti aia s-a isterizat iniţial că blocam linia, după care a fost foarte bucuroasă să-mi spună tarifele la ceea ce aveam nevoie. În mod dubios, fără să ştie să-mi spună de ce mai exact aveam nevoie. În Austria nu m-a costat un euro să-mi fac adeverinţa de reşedinţă și a durat 5 minute.

Încă două chestii: 1. e foarte important să insişti ca să obții ce vrei și 2. e bine să ai contacte, să cunoști oameni (și ei pe tine). Nu cred că e o coincidență faptul că am primit oferte doar de la căminele unde stau niște prieteni, având în vedere că e destul de greu să primești o cameră, boboc fiind. De altfel, asta le-am și spus celor de la agenții, că prietenașul X și prietenașa Y mi-au recomandat căminele. Nu e vorba de ”a avea pile”; e normal ca managerul căminului să vrea să știe că are clienți serioși. Îmi spunea cineva, nu demult, că nu vede rostul în a fi sociabil și pe moment i-am dat dreptate, căci orice individ are probabil în jurul lui o mulțime de inși pe care nu-i agreează, care l-au dezamăgit, cu care nu e compatibil și pe care de multe ori e obligat să-i suporte. Peste o săptămână, într-o sâmbătă dup-amiază, s-a stricat mașina alor mei și dacă Attila nu-l cunoștea pe omul care închiria mașini, probabil nu mai apucam să fac pozele astea (nu că-s mișto?).



Revenind, în mai puţin de o săptămână am rezolvat o groază de probleme şi am avut şi timp de plimbare. Nu sunt fan muzeiaşe&castelaşe, prefer să mă plimb pe străzi şi prin parcuri. Am ochit supermarketurile de la care să-mi fac aprovizionarea până la ora 18 maxim. Dup-aia sunt deschise numai nişte magazine turceşti, cam ilegale. Cartierul meu e super liniştit, are hamace şi un părculeţ cu nişte bălţi cu trestii în care se bălăcesc şi se scutură câinii. Nu mai vreau acasă.




(Pozele nu-s din cartier. De acolo am numai cu mine în hamac, și nu cred că vrea nimeni să vadă așa ceva.)

De prisos să spun că la întoarcere, până la Sovata, a fost la fel de chinuitor. Când am intrat în maşina mea mă simţeam ca în Burj-Al-Arab.

"Attila, și zici că plăcuţele de frână pe spate sunt ok?"
"Da!"
"Mai rezistă?"
"Da!"
"Cât? 5000-10.000 de km?"
"Da!"

Lăsând gluma la o parte, ardelenii sunt mult, mult mai ospitalieri şi mai deschişi la minte decât restul, se vede influenţa occidentală. Şi nici nu tre' să bată atâta drum până acolo. Visul vieţii mele e să se construiască o autostradă Iaşi/Bacău/Focşani/pe-acolo - Oradea, dar până atunci cred că o să iau avionul.

Acum îmi dau seama ce text eterogen am scris, ca și cum n-ar fi fost de ajuns că am relatat ce s-a întâmplat acum aproape 2 luni. În curând chiar o să am ce povesti și sper că postările nu vor include iar peripeții prin service-uri auto/wrestling cu funcționarii/dezastre în aer episodul 3, sezonul 5. Până atunci, profit de ultimele săptămâni petrecute acasă, mergând pe la școală și vânzând manuale, să-mi scot bani de metrou.