luni, 10 februarie 2014

De fiecare dată când te pozezi învăţând, un neuron moare

Profitând de câteva zile libere şi de străzile necurăţate care mă îndemnau să stau şi mai mult în casă, m-am apucat de consumat cultură, ba chiar m-am atins puţin şi de pian, după o lungă pauză (desigur,  nu mai ştiam să zdrăngănesc aproape nimic. Nu că aş fi ştiut vreodată mare lucru.). În sfârşit, aproape am terminat "Iarna vrajbei noastre" de Steinbeck (comandaţi un exemplar chiar acum!), roman care m-a făcut să mă gândesc, printre altele, la planul meu de educare a viitoarelor progenituri.

Plan care e paşnic, întrucât n-aş putea recurge la violenţă ca să-i învăţ să respecte oamenii, lucrurile şi să fie civilizaţi. Dar dacă într-o zi mi-ar veni copilul cu faţa umflată de plâns fiindcă nu-ştiu-care plod a râs de el că n-are telefon ultimu' răcnet sau că nu ştie să folosească aplicaţia pentru şters nasul, îi arunc iGhiveciul în faţa maşinii şi o chem şi pe maică-sa să văd cum se isterizează. Mă enervează şi mă întristează să văd cât de snobi sunt mulţi tineri şi copii din ziua de azi. Nu mă interesează câţi bani au ai lor sau câte plasme le-au cumpărat ca să le arate iubirea necondiţionată (de fapt nici nu cred e aşa important, fiindcă dacă eşti bogat şi snob, ca sărac ai deveni victima invidiei. Banul sau lipsa banului nu te vindecă dacă nu eşti învăţat să preţuieşti ceea ce ai), dar mă deranjează că progeniturile mele vor fi de-o vârstă cu progeniturile lor, îndoctrinate cu gândirea asta materialistă şi neştiind să aprecieze ceva cu adevărat important.

Nu mi-a lipsit nimic niciodată nimic, dar ai mei nu şi-au manifestat niciodată dragostea cumpărându-mi chestii, ci petrecându-şi timpul cu mine şi învăţându-mă ce înseamnă respectul faţă de ceilalţi şi stima de sine. Plus de asta, m-au conceput o ţâră mai brează decât netu'. Cred că majoritatea părinţilor au odrasle mai isteţe decât motoarele de căutare (e adevărat, nu mai rapide), dar nu sunt destul de înţelepţi să le spună: "Copchile, nu mai freca telefonu' ca să ai ce copia la eseu/temă/teză de doctorat; adică înţeleg că vrei s-ajungi premier, dar te-am făcut mai deştept de-atât."

Apropo de asta, nu mi-aş obliga niciodată copilul să ajungă ceea ce vreau eu (abia ştiu eu ce vreau să ajung). Dacă îi place să facă integrale, bravo lui, dacă vrea să ajungă ştrudelar, foarte bine. Numai să nu-l prind făcându-şi poze la biroul plin de caiete sau cu el simulând studiul intens. Şi aşa revin la ideea de la începutul articolului. "Fă-te, mamă, ştrudelar, bucătar sau zidar dacă asta îţi doreşti, dar foloseşte Instagram-ul ca să-ţi faci poze cu tine, chit are nişte filtre faine şi nu se cunoaşte că eşti nespălat pe cap de 3 zile. Nu poza biroul umplut de cărţi, şerveţele folosite şi bucăţi din foste animale ca să arăţi că eşti atât de ocupat să înveţi încât îţi cari cina în cameră." De altfel, un lucru pe care l-am apreciat la relaţia dintre mine şi colegi e că niciodată nu ne-am compătimit reciproc.

Am deviat destul de mult de la romanul mai sus pomenit, însă cred că, după o perioadă mai lungă de timp, nu rămâi nici cu plasma, nici cu pozele la rebuturi de pe Facebook şi poate nici cu o parte din oamenii pe care i-ai avut aproape (deşi asta cu trântitul uşilor e o altă poveste), ci cu ce ai în creier şi cu modul în care reuşeşti să depăşeşti obstacole/eşecuri etc. Când cea mai inteligentă conversaţie pe care poţi să o porţi e despre capra vecinului sau despre marca ta preferată de cremă depilatoare, probabil tot despre asta o să discuţi şi peste câteva zeci de ani. Şi, mai grav, la fel vor proceda şi copiii tăi, lucru care mă face să mă-ntreb dacă totul chiar se rezumă la capra vecinului şi creme depilatoare.