sâmbătă, 20 septembrie 2014

Fiind absolventă, service-uri auto cutreieram

Nu mi-a plăcut niciodată să merg cu mașina pe distanțe mari, dar de data asta eu și babalâcii nu prea aveam încotro. Și a fost o alegere bună, fiindcă astfel ne-am dat seama din timp că mașinii noastre grase nu-i priește drumul lung. Cu atât mai puțin atunci când i se strică plăcuțele de frână.

...Stăteam în fața service-ului lui Attila, căutând bilete de avion sau mașini de închiriat: bilete canci, mașini disponibile abia într-o săptămână, cât dura întocmirea actelor pentru a le scoate din țară. Abia trecusem de o săptămână în care alergasem după legalizări, traduceri, ștampile, traduceri din nou, apostilări, ștampile din nou, supralegalizări etc. și mă bucuram că scap măcar pentru puțin timp de birocrația românească și de nesimțirea funcționarilor. Dar deocamdată eram blocată în Sovata și în mai puțin de două zile trebuia să fiu la datorie, să-mi primesc camera de cămin.

”No, este un om, care are niște mașini de închiriat pe-aiiiicea, și le scote tot timpul din țară.”

Attila, ai salvat situația. Chiar dacă primeam mașina în vreo șase ore. Cu ocazia asta am avut timp să ne plimbăm prin pitoreasca staţiune Sovata. Sau, în sfârşit, să încercăm să ne plimbăm, că mai mult am stat adăpostiţi de ploaie și am vorbit la telefon cu un copchil deja întors din țara-destinație.

Pe la vreo zece seara a venit şi maşinuţa. Geamurile nu se închideau bine, n-avea claxon, capac la motor şi, aveam să aflu pe propria-mi piele ziua următoare, nici aer condiţionat. Am ajuns la graniţă pe la vreo 4 dimineaţa, cred. Drumul a fost naşpa (cu totul, şi de acasă până la Sovata; nu se merită să treci prin Cheile Bicazului, parcă acum e şi mai îngustă şoseaua), am mers pe autostradă vreo 50 de kilometri, dar tot a durat mult. De la graniţă încolo e în regulă, autostrăzi cât cuprinde la unguri, chiar dacă în rest au drumuri înguste (şi conduc destul de prost). Am vrut să spun: şoseaua e în regulă. Să mergi fără aer condiţionat în toiul verii ba. Dar situațiile extreme cer măsuri extreme și am ajuns cu bine, într-un final.



A doua zi m-am dus la cămin. Administratorul, de treabă, yay, am înţeles tot ce a turuit, camera în regulă, visul vieţii mele: frigider lângă pat, şifonier dubios cu rafturi la jumate, colega de cameră dormind şi vreo două kile de ceapă în kitchinetă. Pe colegă aveam să o cunosc mai târziu. A fost foarte de treabă, mi-a dat adresa ei de e-mail, însă nu i-am mai scris pentru că nici n-o să mai fim colege de apartament. După luuuuungi dezbateri cu Grunhilda de administratoare şefă, mă mut cu al meu amic în acelaşi cămin. Îmi amintesc reacția administratorului când a aflat că ”un bărbat şi o femeie locuiesc împreună”: ”OMG, mai zi-mi!” Oricum, o problemă era deja rezolvată.


Restul a mers suuper rapid: admiterea, banca, permisul de rezidenţă etc. Funcţionarii nu-s mai inteligenţi decât compatrioţii mei, dar nu-s nesimţiţi. Îi întrebi de n ori acelaşi lucru, ei îţi răspund. Nu spun că mi-a făcut plăcere să o aştept pe duduia de la bancă să probeze pantofii până să mă servească, dar când a văzut că are un client serios i-au sclipit ochii şi s-a mişcat imediat.

M-am chinuit să mă înscriu la un curs în timp util (și, da, lumea chiar stă la 12 noaptea să se înscrie, chiar și de Revelion, dacă atunci începe termenul), fiindcă au probleme cu serverul, şi m-am apucat să dau o groază de telefoane şi să trimit o mulţime de e-mail-uri până aflu ce pot face ca să rezolv problema. Toţi răspund, toţi încearcă să ajute ori de câte ori e necesar, uneori mă întreabau de bunăvoie dacă mai am nevoie de ceva sau dacă am rezolvat. Îmi amintesc momentul când am sunat la secţia consulară a Ambasadei României la Viena, neștiind dacă adeverința de Bac era valabilă în Austria. Nu mi-a răspuns nimeni, după care am apelat linia de urgenţă şi tanti aia s-a isterizat iniţial că blocam linia, după care a fost foarte bucuroasă să-mi spună tarifele la ceea ce aveam nevoie. În mod dubios, fără să ştie să-mi spună de ce mai exact aveam nevoie. În Austria nu m-a costat un euro să-mi fac adeverinţa de reşedinţă și a durat 5 minute.

Încă două chestii: 1. e foarte important să insişti ca să obții ce vrei și 2. e bine să ai contacte, să cunoști oameni (și ei pe tine). Nu cred că e o coincidență faptul că am primit oferte doar de la căminele unde stau niște prieteni, având în vedere că e destul de greu să primești o cameră, boboc fiind. De altfel, asta le-am și spus celor de la agenții, că prietenașul X și prietenașa Y mi-au recomandat căminele. Nu e vorba de ”a avea pile”; e normal ca managerul căminului să vrea să știe că are clienți serioși. Îmi spunea cineva, nu demult, că nu vede rostul în a fi sociabil și pe moment i-am dat dreptate, căci orice individ are probabil în jurul lui o mulțime de inși pe care nu-i agreează, care l-au dezamăgit, cu care nu e compatibil și pe care de multe ori e obligat să-i suporte. Peste o săptămână, într-o sâmbătă dup-amiază, s-a stricat mașina alor mei și dacă Attila nu-l cunoștea pe omul care închiria mașini, probabil nu mai apucam să fac pozele astea (nu că-s mișto?).



Revenind, în mai puţin de o săptămână am rezolvat o groază de probleme şi am avut şi timp de plimbare. Nu sunt fan muzeiaşe&castelaşe, prefer să mă plimb pe străzi şi prin parcuri. Am ochit supermarketurile de la care să-mi fac aprovizionarea până la ora 18 maxim. Dup-aia sunt deschise numai nişte magazine turceşti, cam ilegale. Cartierul meu e super liniştit, are hamace şi un părculeţ cu nişte bălţi cu trestii în care se bălăcesc şi se scutură câinii. Nu mai vreau acasă.




(Pozele nu-s din cartier. De acolo am numai cu mine în hamac, și nu cred că vrea nimeni să vadă așa ceva.)

De prisos să spun că la întoarcere, până la Sovata, a fost la fel de chinuitor. Când am intrat în maşina mea mă simţeam ca în Burj-Al-Arab.

"Attila, și zici că plăcuţele de frână pe spate sunt ok?"
"Da!"
"Mai rezistă?"
"Da!"
"Cât? 5000-10.000 de km?"
"Da!"

Lăsând gluma la o parte, ardelenii sunt mult, mult mai ospitalieri şi mai deschişi la minte decât restul, se vede influenţa occidentală. Şi nici nu tre' să bată atâta drum până acolo. Visul vieţii mele e să se construiască o autostradă Iaşi/Bacău/Focşani/pe-acolo - Oradea, dar până atunci cred că o să iau avionul.

Acum îmi dau seama ce text eterogen am scris, ca și cum n-ar fi fost de ajuns că am relatat ce s-a întâmplat acum aproape 2 luni. În curând chiar o să am ce povesti și sper că postările nu vor include iar peripeții prin service-uri auto/wrestling cu funcționarii/dezastre în aer episodul 3, sezonul 5. Până atunci, profit de ultimele săptămâni petrecute acasă, mergând pe la școală și vânzând manuale, să-mi scot bani de metrou.

vineri, 18 iulie 2014

Microbista din mine și înțelepciunile fotbalicești

Fix când toți credeau că în sfârșit s-a terminat cu nebunia asta de Campionat Mondial, trântesc și eu o postare în care comentez fiecare pasă, cartonaș dat sau gol al Braziliei în semifinală (nu mă puteam abține). Ei bine, nu. Nici n-ar fi corect să-mi dau aiurea cu părerea, având în vedere că nu am văzut toate meciurile (bac-ul -examen de toată jena, de altfel, dar despre asta n-o să scriu acum- , a fost foarte prost pus în timpul Campionatului), așa că o să vorbesc mai mult despre echipa câștigătoare și totodată favorita mea, Germănica.

Primul meci al naționalei pe care l-am văzut a fost, cred, cel de la Campionatul din 2002, cu Brazilia (finala, de altfel). Țin minte că aveam o pasiune pentru pe Oliver Kahn  am fost supărată zile în șir că nemții au pierdut și că Oli Kahn și-a rupt vreo două degete încercând să apere. De atunci, am urmărit, cât am putut, meciurile Mannschaft-ului și cele ale clubului Bayern München, unde jucau o parte din jucătorii de la națională. Mai am și acum, descărcate pe telefon, poze de la meciul Germania-Argentina din sferturile de finală ale CM 2010, când germanii au bătut cu 4-0 și Müller era vedetă.


Sursa: http://bluxia.blogspot.ro/2010/11/alles-muller-oder-was.html


Același rezultat l-au avut nemții și în primul meci din CM 2014, cu Portugalia. Müller a dat 3 goluri, în minutul 12, în prelungirile primei reprize și în minutul 78, iar Hummels, în minutul 32.

În prima repriză din meciul cu Ghana am crezut că o să fac nani, dar în cea de-a doua am închis ochii numai ca să nu-l văd pe unul din jucătorii ghanezi scuipând. În rest n-am putut clipi. Pe Klose l-a pus în locul lui Götze și imediat a dat gol, egalându-l astfel pe Ronaldo la numărul de goluri din Campionatele Mondiale. 

Din moment ce SUA și Germania erau calificate în optimi chiar dacă cele două ar fi ieșit la egalitate în ultimul meci din grupe, probabil mulți se așteptau ca echipele să nu forțeze. Totuși, a fost un meci fair și Müller nu s-a putu abține să nu dea gol.

Din păcate n-am văzut decât foarte puține faze din meciul cu Algeria și am fost nevoită să revăd pe net momentele de glorie ale lui Manuel Neuer.

Sursa: The Guardian

Francezii n-au ieșit la atac și nemții nu au forțat în sferturi, Hummels fiind singurul marcator, în minutul 13.

Despre meciul cu Brazilia s-au făcut multe glume, pe care o să mă abțin să nu să le redau aici. Brazilienii au ieșit la atac din prima, nemții au reacționat și după 2 goluri adversarii lor erau terminați, astfel încât au urmat alte 3 goluri în interval de 5 minute și încă 2, în repriza a doua. Mi-au plăcut în special cele ale lui Toni Kroos, care are șutul foarte puternic, și ultimul al lui Schürrle- ămeizing (nu știu dacă se vede gif-ul, e luat de aici: http://giant.gfycat.com/ImpassionedLankyElver.gif)

Sursa: reedit


Nu mi-a plăcut că brazilienii au început să se dea cu fundul de pământ și să dea la gioale după ce nu mai aveau nicio șansă să învingă. Aceeași părere o am și despre argentinieni, în finală. Știu că și nemții au faultat și au făcut ceva greșeli, dar Schweinsteiger a primit cartonaș galben pentru nimic, pentru ca apoi să fie faultat de n+1 ori și adversarii să nu fie sancționați aproape deloc de broasca aceea de arbitru. Îmi venea să p'âng când Löw l-a pus pe Götze în locul lui Klose și acesta din urmă a fost aplaudat, întrucât s-a aflat la ultimul său CM. De Götze îmi plăcea mai mult când juca la Borussia Dortmund și nu mi se pare că a strălucit în acest Campionat, dar se pare că a fost decisiv golul lui din finală.

Sursa: DFB-Team

Cel mai mult mi-au plăcut spiritul de echipă în timpul jocurilor și atitudinea germanilor la final. S-au comportat exemplar față de adversari, au pupat-o pe Angela Merkel și au dat mâna cu fanii. Argentinienii stăteau cu mâinile în buzunare și își dădeau medaliile jos, îi lăsau pe fani cu mâna întinsă și lau figura aia de afectați. În ultimii ani 12 ani, nemții au luat o dată medalia de argint și de două ori bronzul, întotdeauna cu demnitate. A, și mai e și spiritul acela de luptător, de a da tot ce pot, până la capăt. Dacă Germania se afla în situația Braziliei, cred că majoritatea jucătorilor nu ar fi cedat (vezi meciul Bayern-Real, când și-au luat bătaie și Müller tot mai voia mingea după 4 goluri încasate). La fel de muncitori și uniți i-am văzut, probabil, pe elvețieni și pe olandezi (de care mi-a părut rău că nu s-au calificat în finală - argentinienii au închis jocul și, na). Cred că de-asta prefer echipele europene (cu excepția Spaniei și Italiei) celor sud-americane. 

Sursa: tumblr


Nu știu dacă mai e ceva de spus. Sper să mai apuc să văd și alte victorii ale lor la Mondial, dar până atunci, poate o să am șansa să văd pe viu un meci, cu jucătorii din generația asta. 

luni, 10 februarie 2014

De fiecare dată când te pozezi învăţând, un neuron moare

Profitând de câteva zile libere şi de străzile necurăţate care mă îndemnau să stau şi mai mult în casă, m-am apucat de consumat cultură, ba chiar m-am atins puţin şi de pian, după o lungă pauză (desigur,  nu mai ştiam să zdrăngănesc aproape nimic. Nu că aş fi ştiut vreodată mare lucru.). În sfârşit, aproape am terminat "Iarna vrajbei noastre" de Steinbeck (comandaţi un exemplar chiar acum!), roman care m-a făcut să mă gândesc, printre altele, la planul meu de educare a viitoarelor progenituri.

Plan care e paşnic, întrucât n-aş putea recurge la violenţă ca să-i învăţ să respecte oamenii, lucrurile şi să fie civilizaţi. Dar dacă într-o zi mi-ar veni copilul cu faţa umflată de plâns fiindcă nu-ştiu-care plod a râs de el că n-are telefon ultimu' răcnet sau că nu ştie să folosească aplicaţia pentru şters nasul, îi arunc iGhiveciul în faţa maşinii şi o chem şi pe maică-sa să văd cum se isterizează. Mă enervează şi mă întristează să văd cât de snobi sunt mulţi tineri şi copii din ziua de azi. Nu mă interesează câţi bani au ai lor sau câte plasme le-au cumpărat ca să le arate iubirea necondiţionată (de fapt nici nu cred e aşa important, fiindcă dacă eşti bogat şi snob, ca sărac ai deveni victima invidiei. Banul sau lipsa banului nu te vindecă dacă nu eşti învăţat să preţuieşti ceea ce ai), dar mă deranjează că progeniturile mele vor fi de-o vârstă cu progeniturile lor, îndoctrinate cu gândirea asta materialistă şi neştiind să aprecieze ceva cu adevărat important.

Nu mi-a lipsit nimic niciodată nimic, dar ai mei nu şi-au manifestat niciodată dragostea cumpărându-mi chestii, ci petrecându-şi timpul cu mine şi învăţându-mă ce înseamnă respectul faţă de ceilalţi şi stima de sine. Plus de asta, m-au conceput o ţâră mai brează decât netu'. Cred că majoritatea părinţilor au odrasle mai isteţe decât motoarele de căutare (e adevărat, nu mai rapide), dar nu sunt destul de înţelepţi să le spună: "Copchile, nu mai freca telefonu' ca să ai ce copia la eseu/temă/teză de doctorat; adică înţeleg că vrei s-ajungi premier, dar te-am făcut mai deştept de-atât."

Apropo de asta, nu mi-aş obliga niciodată copilul să ajungă ceea ce vreau eu (abia ştiu eu ce vreau să ajung). Dacă îi place să facă integrale, bravo lui, dacă vrea să ajungă ştrudelar, foarte bine. Numai să nu-l prind făcându-şi poze la biroul plin de caiete sau cu el simulând studiul intens. Şi aşa revin la ideea de la începutul articolului. "Fă-te, mamă, ştrudelar, bucătar sau zidar dacă asta îţi doreşti, dar foloseşte Instagram-ul ca să-ţi faci poze cu tine, chit are nişte filtre faine şi nu se cunoaşte că eşti nespălat pe cap de 3 zile. Nu poza biroul umplut de cărţi, şerveţele folosite şi bucăţi din foste animale ca să arăţi că eşti atât de ocupat să înveţi încât îţi cari cina în cameră." De altfel, un lucru pe care l-am apreciat la relaţia dintre mine şi colegi e că niciodată nu ne-am compătimit reciproc.

Am deviat destul de mult de la romanul mai sus pomenit, însă cred că, după o perioadă mai lungă de timp, nu rămâi nici cu plasma, nici cu pozele la rebuturi de pe Facebook şi poate nici cu o parte din oamenii pe care i-ai avut aproape (deşi asta cu trântitul uşilor e o altă poveste), ci cu ce ai în creier şi cu modul în care reuşeşti să depăşeşti obstacole/eşecuri etc. Când cea mai inteligentă conversaţie pe care poţi să o porţi e despre capra vecinului sau despre marca ta preferată de cremă depilatoare, probabil tot despre asta o să discuţi şi peste câteva zeci de ani. Şi, mai grav, la fel vor proceda şi copiii tăi, lucru care mă face să mă-ntreb dacă totul chiar se rezumă la capra vecinului şi creme depilatoare.

duminică, 5 ianuarie 2014

Blog de dat cu capul

După aproape jumătate de an în care nu am putut publica/edita/vizualiza nimic, de eram gata să mă mut pe Wordpress, revin în forţă cu o postare nouă.

De la postarea precedentă nu m-am ocupat cu foarte multe lucruri. Cum spuneam, sper să îmi iau carnetul până îmi dau doctoratul. Cred că mai bine aş învăţa să conduc uitându-mă la Jamie Oliver cum îşi îndeasă mâinile în mâncare decât de la matahala de instructor care, de altfel, m-a claxonat prietenos (sau nu) săptămânile trecute, crezând probabil că am uitat câţi peri albi mi-a scos. Da’ şi eu lui.

Apropo de Jamie şi faţa lui de îngeraş repetent care mi-a scos la iveală talente nebănuite: m-am apucat de gătit. Am făcut până acum vreo trei-patru serii de brioşe (ca şi cum la facultate numai asta aş mânca) şi au ieşit neaşteptat de pufoase. N-am ars bucătăria, n-am distrus nimic, n-am păţit nimic după ce le-am mâncat, deci am hrana pe toţi anii de studenţie asigurată.



Nu şi cazarea, deocamdată. Însă momentan mă bucur de rezultatul la examen, chit că nu mă aşteptam să fie aşa bun (DAU DE BĂUT LA TOT CARTIERUL!!!). Cu o seară înainte încercasem să mă relaxez şi am ieşit puţin prin Iaşi (cu o mână pe geantă şi cu una pe buzunarul de la geacă, parcă eram la Rădăuţi vara trecută), m-am uitat la M*A*S*H, după care am încercat să dorm. Nu prea am reuşit, ce-i drept, iar dimineaţă m-a trezit tramvaiul. M-a durut creierul pe tot parcursul examenului, mi-a picat fix ce nu îmi doream la eseu, la audiţie am auzit treij' de maşini de salvare de-afară şi deja mă gândeam că o să-l mai dau o dată. Totuşi, eram dubios de relaxată şi uite că mi-a făcut bine.

Acum sunt atât de relaxată încât abia merg, după ce, acum câteva zile, m-am zbânţuit toată seara/noaptea/dimineaţa la ziua Ancăi, alături de prietenaşi, împânziţi acum prin toată Europa (nu chiar toată, dar oricum). Anul viitor cred că o să ne revedem la jumătatea drumului.

O să închei cu nişte urări pentru toţi cititorii mei (puţini, dar valoro$i), cărora le mulţumesc din toată tastatura că mi-au făcut anul ăsta suportabil. Cred că cea mai mare satisfacţie pe care o am e să ştiu că fac pe cineva să râdă cu ceea ce scriu. Să aveţi un an meşcher!