luni, 1 iulie 2013

La Viena bate vântul şi în lift

Cea mai mare greşeală pe care poţi să o faci când pleci din grădina carpatică -sau în general când eşti în deplasare- este să îţi umpli bagajele cu tricouaşe, rochiţe, cămăşuţe, săndăluţe, balerini şi la urmă să pui două pulovere, că na, poate într-o zi e mai răcoare.

Vremea a fost chiar plăcută în jumătăţile de zile în care am ajuns, respectiv plecat. În rest m-am murat de la ploaie şi am îngheţat de la curentul care trăgea ca pe Ceahlău: pe străzi, la gurile de metrou, pe peroane, în magazine, în camera de hotel. Chiar şi aşa, am reuşit să mă bucur de oraş şi de toate lucrurile faine pe care ţi le oferă, de la produse de orice fel pe care nu le găseşti la noi şi mâncare bună (Apfelstrudel-ul de la Schönbrunn, îngheţata de la Tichy, ciocolata Mozart) până la transportul public foarte bine pus la punct şi universităţile.

De fapt mai mult pentru asta m-am dus (nu că în anii trecuţi aş fi mers să vizitez muzee&castele, nu sunt fan). Am ajuns duminică şi deci, în jumătatea de zi rămasă m-am hrănit cu schnitzelele de la pachet, fie ele şi ne-vieneze, căci în oraş nu găseai nimic deschis, eventual doar vreun magazin turcesc cam ilegal sau o Billa unde trebuia să stai o oră la coadă pentru pâine.

Următoarea zi am trecut pe la facultatea de mate din cadrul Uni Wien şi am rămas paf. Peste tot era curat lună, departamentele şi sălile erau marcate la intrare şi se găseau uşor, iar lumea era foarte amabilă dacă aveai nevoie de ajutor. Câteva studente au mers cu mine prin facultate ca să găsesc nişte săli, m-au întrebat de unde sunt, când mă înscriu, mi-au spus cu ce persoane trebuie să vorbesc etc. Baiul a fost când am intrat în primul birou ca să întreb ce aveam de întrebat. Îi explic doamnei/domnişoarei/femeii îmbrăcate în tricou de rocker şi tatuate ce anume mă interesa şi dânsa îmi răspunde:

"Asdfghjkl rgnmkitrvj wkaldkasjfkdf."

Şi ăsta a fost primul meu contact cu Wienerisch. Dar până la urmă ne-am înţeles şi m-am lămurit. Al doilea ins cu care am vorbit a fost un nene extrem de plăcut care se rotea în scaun şi zâmbea şarmant când nu ştia să îmi răspundă la întrebări şi mă sfătuia să intru pe site-ul lor. Într-adevăr, acolo orice funcţionar e super-specializat şi cunoaşte numai ce ţine strict de el, iar dacă îi întrebi ceva cu care nu prea au tangenţă, nu-şi dau cu părerea şi evită să-ţi răspundă.

După aceea m-am întâlnit cu Răzvan, care m-a lămurit cum stă treaba cu înscrierea, cursurile, costurile. Mai pe seară m-a dus şi în cămin, care arăta precum casele din Jetsons. Pe holuri era linişte şi curăţenie, la bucătării (bine dotate, de altfel) era mai naşpa că nu toţi strângeau după ei, iar camerele arătau mai bine decât camera mea şi erau aproape la fel de spaţioase (adică nu foarte spaţioase, but still).

În următoarele zile am mai încercat să caut institute/facultăţi pe la care să mă mai informez, dar ori nu erau deschise, ori nu era nimeni pe care să întreb. Aşa că m-am mai plimbat prin orăşel, echipată cu haine cumpărate on the spot acolo, balerini rezistenţi la apă/vânt/pietricele de la Schoenbrunn şi umbrelă. Am observat că de vreo doi ani, de fiecare dată când intru pe la vreun centru din ăsta pentru studenţi ca să discut face-to-face cu cineva arăt precum un castravete murat cu un norişor de ploaie deasupra lui. Încă nu m-am învăţat minte.

Revenind la oraş, nu se compară cu ce am văzut în Germania. Oamenii nu numai că voiau, dar chiar puteau să te ajute şi să-ţi arate cum să ajungi undeva (!!), nu prea am întâlnit inşi care trăiau în lumea lor sau care se certau cu tufişurile, nici homeleşi, iar dacă erau, n-aveau nicio treabă cu tine. Erau, în schimb, mulţi turci şi musulmani, mai ales că din nou am nimerit aproape de cartierul lor. La facultate au drepturi speciale şi pe străzi e plin de magazine de kebab sau care sunt deschise până mai târziu ("puţin cam ilegale", vorba lui Răzvan).

În penultima zi am stat cu Unguru', care mi-a arătat nişte librării de unde puteam lua manuale şi mi-a povestit mai multe spre viaţa în Viena. Subscriu la ceea ce mi-a spus, şi anume că după un timp petrecut acolo ai cu totul alte standarde. Nu eşti fiţos dacă te aştepţi ca farfuria de la restaurant să fie curată, scara blocului să nu duhnească a javră şi pe stradă să mergi în siguranţă (sau, mă rog, cazul meu, să stai în siguranţă la tine acasă, fără să-ţi fie frică de vecinul beţivan care îşi dă foc la apartament).

La plecare, aparte de depresia de care am început să sufăr o dată cu decolarea, am avut un şoc atunci când, la aterizare, un singur român a avut o tentativă de a aplauda: două-trei bătăi din palme care s-au stins, încet, când a văzut că nimeni nu îl susţine. Cu riscul de a atrage ura publică, nu înţeleg moda asta - adică omul (pilotul) şi-a făcut datoria şi a aterizat cum trebuie; pe taximetrist nu-l aplaud dacă mă duce la destinaţie fără ca aproape să dea peste o duzină de pietoni, oricât de rar s-ar întâmpla asta.

Ca să închei, aştept cu drag şi nerăbdare să revin, poate forever chiar, dacă o să mai încetez să scriu pe blog în loc să-mi văd de treburile mele. Oricum, Viena e un oraş *pauză de şters o lacrimă* superb, cu oameni faini şi un nivel de trai ridicat, cred că printre cele mai înalte din Europa (şi pe bună dreptate). I might have found my place.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu