luni, 2 septembrie 2013

Sunt multifuncţională

Acum două săptămâni, ca o gospodină eroină ce sunt, m-am apucat de făcut curăţenie în umilu-mi cuibuşor. Am donat şi aruncat, cred, jumătate din ce aveam în camera mea, iar cealaltă jumătate o voi pune în curând în vânzare, când începe febra cumpărăturilor şi voi face o supermegaofertă cu preţuri incredibil de mici. Deocamdată se aude ecou şi când bat la tastatură, aşa de goale-s rafturile faţă de cum erau.

Mă simţeam precum Albă ca Zăpada fluturând din mătură şi parcă auzeam cântecul piticilor în fundal: "Aiho, aiho, suntem pitici mişto/ Fiufiufiu fiufiufiufiu/ Aiho, aiho". Sau în sfârşit, ca Albă ca Zăpada căţărată pe geam, cu un picior pe calorifer şi unul în gol, spălând geamurile şi eventual auzind numai partea cu "Fiufiu". Din cauza asta am cedat psihic şi fizic după câteva zile, aşa că mi-am luat bocceluţa şi am plecat frumos la munte.

A fost exact ca în Viena: ploaie şi frig, numai că de data asta am avut grijă să-mi iau haine groase, pe care de altfel le-am purtat şi în cameră. Pe afară nu prea am ieşit să caut veverţie şi lupuleţi, ca o iubitoare de natură ce sunt; nu ştiam să merg pe unde era uscat şi mă afundam în noroi la fiecare doi paşi, totul sub privirile unui câine indolent, care probabil mă credea mai deşteaptă, dar na, se mai înşală şi el.

În schimb am vizitat superbul oraş Rădăuţi. Acolo toată lumea numără bani, de la racheţi bărbaţi în toată firea, până la babe şi copii. Străzile erau pline în timpul săptămânii, în miezul zilei, cu toată populaţia ronţăind covrigi sau bând bere la PET pe trotuare. Stăteam pe terasă şi mă întrebam ce caut eu singură acolo, cu toţi racheţii orăşenii cu ochii pe mine sau pe geanta mea. M-am îndopat cu nişte prăjituri de la o cofetărie foarte faină şi am plecat imediat unde eram cazată, chiar dacă asta ar fi însemnat să fac frigul pentru încă o zi-două.

Acum m-am reîntors în cuibuşorul meu cald şi curat şi m-am reapucat de şofat. La cât de mult am amânat orele, sper să iau carnetul până îmi dau doctoratul, însă momentan mă străduiesc să nu răresc sinucigaşii de pe carosabil sau să nu mai buşesc maşina într-un copac. Măcar e mai răcoare acum şi nu mă mai fierb în maşină, ca in iulie-august, când instrucotrul nu ştia să activeze decât GD-urile (adică geamurile deschise). Ţin să mărturisesc că am o părere deformată despre felul cum conduc, şi anume că după 15 ore încă mi se pare ok să merg cu 60 la oră pe jumatea de pod de la Narcisa şi nu văd care-i problema că nu deosebesc stânga de dreapta. La simţul direcţiei pe care nu-l posed, pentru mine e tot aia. O s-o fac şi pe asta, la cât de multifuncţională am fost vara asta, oricum într-un an o să mă plimb numai cu metroul. Dar până atunci urmează o perioadă full.

P.S:: Între timp poate mai băgaţi şi voi un ochi aici: http://dunedecuvinte.wordpress.com/ Sunt agentul autorului şi voi fi răsplătită dacă îi fac trafic pe blog.

joi, 4 iulie 2013

Telefon cu motor

După succesul fulminant pe care l-am avut cu ultimul articol (am aflat că am făcut pe cineva să plângă, nu ştiu dacă din dor de oraş sau din disperare că nu se mai terminau paragrafele în care povesteam ce mi-am pus în troler), am descoperit că sportul meu preferat e datul cu părerea, aşa că revin prin a comenta acest subiect delicat: frecatul mobilelor (cu accent pe i).

Nu ştiu la alţii cum e, dar eu îl folosesc pe Răpănel (aşa-l cheamă pe telefonul meu) la sunat, trimis mesaje, hrănit peştii pe Fish Tycoon şi jucat table. Dacă aş avea ceva fără butoane şi cu net, probabil aş putea şi eu să mă conformez cu o bună parte din oamenii pe care îi cunosc.

De exemplu atunci când ies cu pretenaşii:

"Salut. Cum mai e viaţa ta?"
"Mhm. Tu?"
"Nah."
"Naşpa tare?"
"Mdaa..."
"Nasol."
"Eh..."
"Hai, pa, ne mai vedem noi. Da' dă, bă, şi tu un check-in până plecăm."

(În cazul în care erau mai mulţi, de obicei se întâmpla ca un pişpirit să nu fie etichetat: "Băejnebun, cum să nu-l etichetezi pe Gigel, ieşim şi noi o dată la doi ani şi tu îl uiţi pe Gigel?")



Sau cu prietenele:

"Fatăăă, de când nu te-am mai văzut, ce superbine arăăţi!"
"Hai taci, fată, că eşti superbă!
"Iubita, tu ce-ţi comanzi?"
"Nu ştiu, scumpa, stai să-l hrănesc pe Pou... Ia-ţi tu ce vrei."
"Un piculeţ, că mă mesăjuieşte ăla... Ai văzut cu ce nenorocită umbla?"
[concentrată la Pou] "Da, tu..."
"Stai să ţi-o arăt, uite ce grăsană, ce conformaţie are!"
[cu ochii în propriul telefon] "Da, ce conformaţie!"
"Uite cum se îmbracă!"
"Cum se îmbracă... Fată, eu mă duc până la baie, mă sună iubi..."

(În cazul în care erau mai multe la masă, în spiritul tipic feminin al mersului în turmă la toaletă, toate s-ar fi ridicat şi ar fi urmat-o pe cealaltă: "Fatăăă, ai iubiiii, arată-miii-l!")



Sau cu... iubi:

"Puiuţ, ce s-a întâmplat aseară, de ce nu m-ai mesăjuit?"
"Scuze, Curuleţ, am adormit încercând să duc gunoiul."
[uimită pentru că a găsit în sfârşit un bărbat care duce gunoiul] "Ai dus gunoiul?"
"Da, Ştrumfuleţ, după ce am pregătit cina."
[de-a dreptul extaziată] "Ai pregătit şi cina?!"
"Da, Biscuiţel, i-am făcut şi poză cu Instagram. Uite, ţi-o trimit acum."


Aşa se nasc, de fapt, poveştile de iubire. Nu sunt genul care se emoţionează când vede cupluri de bătrânei pe stradă, dar recent, în aeroport, am asistat la o scenă romantică ce mi-a înmuiat genunchii: un el şi o ea, fericiţi împreună de cel puţin 50 de ani, trecuţi prin viaţă, căsătoriţi din dragoste şi toate cele, stând faţă în faţă la o masă... fiecare cu ochii în Smartphone-ul lui.

luni, 1 iulie 2013

La Viena bate vântul şi în lift

Cea mai mare greşeală pe care poţi să o faci când pleci din grădina carpatică -sau în general când eşti în deplasare- este să îţi umpli bagajele cu tricouaşe, rochiţe, cămăşuţe, săndăluţe, balerini şi la urmă să pui două pulovere, că na, poate într-o zi e mai răcoare.

Vremea a fost chiar plăcută în jumătăţile de zile în care am ajuns, respectiv plecat. În rest m-am murat de la ploaie şi am îngheţat de la curentul care trăgea ca pe Ceahlău: pe străzi, la gurile de metrou, pe peroane, în magazine, în camera de hotel. Chiar şi aşa, am reuşit să mă bucur de oraş şi de toate lucrurile faine pe care ţi le oferă, de la produse de orice fel pe care nu le găseşti la noi şi mâncare bună (Apfelstrudel-ul de la Schönbrunn, îngheţata de la Tichy, ciocolata Mozart) până la transportul public foarte bine pus la punct şi universităţile.

De fapt mai mult pentru asta m-am dus (nu că în anii trecuţi aş fi mers să vizitez muzee&castele, nu sunt fan). Am ajuns duminică şi deci, în jumătatea de zi rămasă m-am hrănit cu schnitzelele de la pachet, fie ele şi ne-vieneze, căci în oraş nu găseai nimic deschis, eventual doar vreun magazin turcesc cam ilegal sau o Billa unde trebuia să stai o oră la coadă pentru pâine.

Următoarea zi am trecut pe la facultatea de mate din cadrul Uni Wien şi am rămas paf. Peste tot era curat lună, departamentele şi sălile erau marcate la intrare şi se găseau uşor, iar lumea era foarte amabilă dacă aveai nevoie de ajutor. Câteva studente au mers cu mine prin facultate ca să găsesc nişte săli, m-au întrebat de unde sunt, când mă înscriu, mi-au spus cu ce persoane trebuie să vorbesc etc. Baiul a fost când am intrat în primul birou ca să întreb ce aveam de întrebat. Îi explic doamnei/domnişoarei/femeii îmbrăcate în tricou de rocker şi tatuate ce anume mă interesa şi dânsa îmi răspunde:

"Asdfghjkl rgnmkitrvj wkaldkasjfkdf."

Şi ăsta a fost primul meu contact cu Wienerisch. Dar până la urmă ne-am înţeles şi m-am lămurit. Al doilea ins cu care am vorbit a fost un nene extrem de plăcut care se rotea în scaun şi zâmbea şarmant când nu ştia să îmi răspundă la întrebări şi mă sfătuia să intru pe site-ul lor. Într-adevăr, acolo orice funcţionar e super-specializat şi cunoaşte numai ce ţine strict de el, iar dacă îi întrebi ceva cu care nu prea au tangenţă, nu-şi dau cu părerea şi evită să-ţi răspundă.

După aceea m-am întâlnit cu Răzvan, care m-a lămurit cum stă treaba cu înscrierea, cursurile, costurile. Mai pe seară m-a dus şi în cămin, care arăta precum casele din Jetsons. Pe holuri era linişte şi curăţenie, la bucătării (bine dotate, de altfel) era mai naşpa că nu toţi strângeau după ei, iar camerele arătau mai bine decât camera mea şi erau aproape la fel de spaţioase (adică nu foarte spaţioase, but still).

În următoarele zile am mai încercat să caut institute/facultăţi pe la care să mă mai informez, dar ori nu erau deschise, ori nu era nimeni pe care să întreb. Aşa că m-am mai plimbat prin orăşel, echipată cu haine cumpărate on the spot acolo, balerini rezistenţi la apă/vânt/pietricele de la Schoenbrunn şi umbrelă. Am observat că de vreo doi ani, de fiecare dată când intru pe la vreun centru din ăsta pentru studenţi ca să discut face-to-face cu cineva arăt precum un castravete murat cu un norişor de ploaie deasupra lui. Încă nu m-am învăţat minte.

Revenind la oraş, nu se compară cu ce am văzut în Germania. Oamenii nu numai că voiau, dar chiar puteau să te ajute şi să-ţi arate cum să ajungi undeva (!!), nu prea am întâlnit inşi care trăiau în lumea lor sau care se certau cu tufişurile, nici homeleşi, iar dacă erau, n-aveau nicio treabă cu tine. Erau, în schimb, mulţi turci şi musulmani, mai ales că din nou am nimerit aproape de cartierul lor. La facultate au drepturi speciale şi pe străzi e plin de magazine de kebab sau care sunt deschise până mai târziu ("puţin cam ilegale", vorba lui Răzvan).

În penultima zi am stat cu Unguru', care mi-a arătat nişte librării de unde puteam lua manuale şi mi-a povestit mai multe spre viaţa în Viena. Subscriu la ceea ce mi-a spus, şi anume că după un timp petrecut acolo ai cu totul alte standarde. Nu eşti fiţos dacă te aştepţi ca farfuria de la restaurant să fie curată, scara blocului să nu duhnească a javră şi pe stradă să mergi în siguranţă (sau, mă rog, cazul meu, să stai în siguranţă la tine acasă, fără să-ţi fie frică de vecinul beţivan care îşi dă foc la apartament).

La plecare, aparte de depresia de care am început să sufăr o dată cu decolarea, am avut un şoc atunci când, la aterizare, un singur român a avut o tentativă de a aplauda: două-trei bătăi din palme care s-au stins, încet, când a văzut că nimeni nu îl susţine. Cu riscul de a atrage ura publică, nu înţeleg moda asta - adică omul (pilotul) şi-a făcut datoria şi a aterizat cum trebuie; pe taximetrist nu-l aplaud dacă mă duce la destinaţie fără ca aproape să dea peste o duzină de pietoni, oricât de rar s-ar întâmpla asta.

Ca să închei, aştept cu drag şi nerăbdare să revin, poate forever chiar, dacă o să mai încetez să scriu pe blog în loc să-mi văd de treburile mele. Oricum, Viena e un oraş *pauză de şters o lacrimă* superb, cu oameni faini şi un nivel de trai ridicat, cred că printre cele mai înalte din Europa (şi pe bună dreptate). I might have found my place.

vineri, 3 mai 2013

Sunt grasă, frumoasă şi pe vecini nervoasă

După o lungă absenţă, revin cu noi detalii din viaţa mea palpitantă.

Săptămânile trecute am avut ocazia să întâlnesc un grup de tineri evrei veniţi aici într-un schimb de experienţă. Mai iegzact, Ştef mi-a spus că pot să vin şi eu cu ei să-i cunosc, deşi nu eram în proiect, în fond mi-ar prinde bine. Ajung în locul unde trebuia să ne întâlnim. Ştef face prezentările, în timp ce eu încercam să le reţin numele:

"Hello, guys. I'm not in the project. What was your name, sorry? Nice to meet you. No, I'm not in the project. Hellooo, your name was--, sorry? No, no, I'm not part of this project."

Mă simţeam ca în filmul acela, The Eagle Has Landed, cu spionii în taberele inamice.

A urmat o lungă discuţie despre firme de ţoale şi preţuri.

"So most of us don't wear Vans, because the company was founded by neo-nazis and Germans don't really like us." explică o tipă.

The Eagle Has Landed, clar.

După aceea ne plimbăm prin parc şi facem nişte poze, timp în care apuc să-i cunosc mai bine.Ghidul era de-al nostru şi vorbea o engleză perfectă ("Leţ uolc end si dă...astea, cum le zice, egzibiţ") Israelienii erau oameni foarte de treabă, deschişi şi veşnic dornici să ne înveţe înjurături în limba lor. La sfârşitul zilei oricum vor fi ştiut, la rândul lor, cam la fel de multe cuvinte murdare ca şi un camionagiu. După "dă nais uolc" în parc a trebuit să revenim la hotel.

Când ajungem înapoi în cameră, discutăm şi mai mult despre ţoale, preţuri şi mâncare. Una din tipe ne dă să gustăm o chestie scumpă ce arăta a batoane din alea pentru slăbit şi avea gust de mâncare pentru găini.

"This one's really goood, but it's expensive."

Pfai, ce-aş mai fi mâncat vreo două.

După ce ne sunt prezentaţi iubiţii evreicelor, care le trimiteau declaraţii de dragoste pe IPhoane şi Samsunguri, veni vorba de tinerele de vârsta noastră din Israel, obsedate de greutatea lor. Mă aşteptam să-mi spună că-s skinny şi anorexică atunci când una din ele mi-a spus să mă ridic în picioare şi a apucat colţul rochiţei.

"Do you mind if I...?" Studiază exponatul timp de câteva secunde. "Well, girls like you consider themselves fat in Israel."

Şi eu care mă credeam aproape "pi pe doi - pi pe trei - pi pe doi". Clar, trebuia să mă apuc de slăbit, eventual cu nişte batoane din alea cu gust de furaj.

Nu am mai stat prea mult, pentru că "I was not in the project", dar oricum experienţa mi-a priit şi am cunoscut nişte oameni foarte mişto cu care sper să ţin legătura.

................................................................................


Tot cam atunci m-am dus să-mi schimb buletinul, cu ambii babalâci, din fericire, căci am putut sta la două cozi în acelaşi timp. Desigur că la început m-am aşezat la coada greşită, mă şi miram cum de-s aşa puţini, aşa că până să intru am aşteptat câteva ore.

În jur - faună cât cuprinde, de parfum nici nu mai zic. Din an în Paşte intra câte un ins la ghişeu, ieşea după un ceas de ziceai că e proaspăt scos din lagăr şi cel de după el băga, sfios, capul pe uşă, până să fie întâmpinat de o voce piţigăiată: "NU V-AM SPUS SĂ INTRAŢI CE N-AM VOIE ŞI EU SĂ MĂ DUC LA BAIE?!" "Dusul la baie" mai dura vreun ceas (pe bună dreptate, doar sunt camere înăuntru, n-a făcut femeia altceva decât să se ducă la baie), timp în care pe o rază de câţiva metri în jurul ghişeului se purtau discuţii filozofice ca pe maidan, iar din când în când mai ieşea de alături un nene cu mânecile suflecate şi cămaşa descheiată, întrebând fioros: "Bă, da' care-o-njurat p-aici-şa acu' vreo juma' de oră, că s-o văzut pe camere?"

După alte câteva ore petrecute în bunker, intrăm glorios şi noi. Funcţionara, foarte energică la început, examinează actele cu deosebită atenţie şi le completează cu viteza luminii stinse. Mă uit uit în stânga, mă uit în dreapta, ioc camere, funcţionara mai scrisese vreo două litere între timp, de la ghişeul alăturat se auzeau numai râsete, ziceai că-i în dublu extaz femeia, când le verifica dosarul, mai aştept, mai scrie vreo două litere şi în sfârşit termină, oftând de atâta efort. Mai bine s-ar mai fi dus la baie încă o dată. Pozatul a mers repede, mergea şi mai repede dacă nu se chinuia tipa să-mi mişte creştetul de vreo douăj' de ori, dar oricum, am scăpat rapid.

Ce să zic, o dup-amiază minunată petrecută la Poliţie, unde am cunoscut nişte oameni extraordinari. Data viitoare când mai trec o să fie când o să-mi schimb cetăţenia.


................................................................................


În altă ordine de idei, am primit de la ai mei o magnolie, pe care am plantat-o de ziua mea în curtea blocului, să o pot vedea de la geam. Printre tufişuri, ascunsă frumos şi protejată. O udam în fiecare zi. Se prinsese şi începuse să înflorească. Până când a fost smulsă de un biet cetăţean dornic să o vândă mai departe, care sper să sfârşească în chinuri groaznice.

În fond, de ce m-aş mira? M-am mai trezit fără preş la uşă, sonerie sau maşină în parcare. Când vezi în spatele unui bloc un copac cu flori aşa mişto, numai bun de vândut, te duci noaptea să-l smulgi, că doar, deh! cui îi trebuie să se holbeze la el?

În Germania zburdau iepuraşii prin parc şi nu-i lua niciun tembel să-i facă friptură. Prin alte părţi puteai să laşi portofelul pe o bancă şi nu-l lua nimeni. În ţările arabe îţi taie mâna dacă faci asta. Aici nu ştie nimeni nimic, nu a văzut nimic, nu are idee despre ce-i vorba. Nu mai găseşti tu preş aşa fain, mai bine îl iei de la vecinu', soneria aia e bună de dus la fier vechi şi de maşină nu mai zic, ce dacă mai are un pic şi se dezmembrează.

Păi, dom'le, cum să nu te scoată franţuzul din ţară de la el, unde nu poţi să intri în metrou fără să dai peste un muzicant sau vreo ghicitoare? Sau vreun cerşetor în faţa bisericii. Sau vreun hoţ de buzunare la Defense. Sau cum povestea şi Simona aici.

În concluzie, stăm cam prost, dar cel puţin eu nu mai am mult de aşteptat. Că tot veni vorba, cred că o să revin cu ştiri abia prin iunie-iulie, din nu-foarte-îndepărtata Vienă, pe care abia aştept să o revăd după mai bine de patru ani.

miercuri, 6 martie 2013

Ce mişto scrie tipul ăsta

 Azi eram în căutarea unui ins care să mă ajute la tema la mate. Întreb în stânga şi în dreapta, până când acest individ vine la mine, că cică să citesc ce-a scris. Eu "batman, batman!", că tre' să fac tema, îl întreb dacă vrea să mă ajute, nu zice nimic, îi fac o ofertă de nerefuzat, nu zice nimic, şi uite aşa mă pomenesc citind ce-a bătut el în taste.

Băgaţi un ochi pe bloguleţul ăsta.

http://dunedecuvinte.wordpress.com/2013/03/06/divina-delirium/

Şi m-am ales şi cu exerciţiu' la mate. 

joi, 10 ianuarie 2013

Anca.

Pe Anca am cunoscut-o în martie, şi prima mea impresie despre ea a fost că e o fată liniştită, cuminte, la locul ei, muncitoare etc. La început nu vorbeam aproape deloc, dar după examen am apucat să ne cunoaştem mai bine.

"Ne vedem pe terasă, da? Hai că vin şi eu. Du-te pe terasă ca să găseşti un loc, hai ne vedem."

(Mi-am dat seama după ce a ajuns de ce ţinea musai să stăm pe terasă, când, cu o privire de maidanez şi întrebându-mă dacă-s alergică a scos un... în fine, astea-s detalii.)

În ziua aceea mi-a povestit, practic, ceea ce era mai interesant despre viaţa ei. Cum s-a mutat la casă, de când îl cunoaşte pe Tudor, cum e viaţa în cămin, cum i-a povestit unul că îl epilează maică-sa pe piept, cum spăla unul vasul de toaletă, cum se înţelege cu părinţii etc. And that was the beginning of a beautiful friendship.

În vara aia (asta, de fapt) vorbeam destul de des şi în câteva ore a reuşit să afle tot ce se putea afla despre mine, viaţa amoroasă (sau, în sfârşit, lipsa ei), oamenii pe care îi cunosc şi, evident, oamenii pe care nu îi cunosc:

Anca: "Faţa ei cere pumni."
Eu: "A cui?"
Anca: "A lu' 'ceea, prietena lui 'cela."

sau:

Anca: "Noi îi spunem Faţă de Copac tipei ăleia."
Eu: "De ce?"
Anca: "Că seamănă cu un copac din Harry Potter."

sau:

Eu: "Mă enervează omul ăsta."
Anca: "Zi-i că mama lui e aşa de grasă, încât atunci când trece prin faţa TV-ului pierde trei seriale şi un film."

sau chiar:

Anca: "Şi i-am spus că nu se vorbeşte aşa cu o fată, ce #%!& mea!"

sau pur şi simplu:

Anca: "!"#¤%//()(=??)??*??!"


În toamnă am mers cu ea şi cu alţi douăj' de oameni la film. Experienţă de neuitat. Nu mai ţin minte decât scenele unde ea sau restul exclamau: "Ooo şarpele!". La sfârşit i-am adus, ei şi lui Dudel, magneţii din Străinezia. A fost desigur foarte bucuroasă, dar în sinea ei probabil spera ca berea să fi fost reală.

După aceea, nu am mai vorbit aşa des, dar recent a trecut pe la mine, să-mi povestească, practic, ceea ce era mai interesant despre viaţa ei (din nou) şi să mănânce nişte pui fript. Îmi pare bine că a fost singura care nu a remarcat că am un cuptor cu microunde negru pus ca nuca-n perete între electrocasnice albe.

Următoarea (şi ultima, deocamdată) revedere a fost la ziua ei. Un moment de neuitat, pentru care am vrut să pregătesc un cadou de neuitat, pentru care i-am cerut ajutorul lui Tudor, pentru care Tudor s-a hâit până în ultima clipă. Dar în final, cu ajutorul lui şi a altor...stai, câţi erau? şase prietenaşi, am reuşit să o facem pe Anca fericită. Anca noastră, care foloseşte un limbaj colorat şi mănâncă Activia cu bere, care mănâncă afumături la micul-dejun şi care îţi spune "ceas" în loc de "papa". Mulţumesc că mi-ai oferit şansa de a dansa Gangnam Style până nu mai pot că îmi eşti prietenaşă şi... restul îl ai scris pe foaia aia cu chestii compromiţătoare. (Am scris asta pe blog ca să rămână pentru posteritate, în caz că pierzi foaia sau rămâi fără hârtie igienică la cămin.)


UPDATE ca de rămas-bun

Uite că au trecut mai bine de opt luni de la postarea asta şi a venit vremea să îţi iei zborul. Ştiu că voiai ca dup-aia să te întorci în oraşul (satul, pardon =)) ) natal, dar deep inside ştim amândouă că s-ar putea să nu fie aşa şi că vieţişoarele noastre au luat-o deja pe alte cărăruţe. Cu toate astea, în tot acest timp ne-am demonstrat că prieteniile la distanţă chiar funcţionează. 

E important să observăm nu numai schimbările din viaţa noastră, ci şi din viaţa celor din jur. Şi cred că în ultimul timp am avut amândouă parte de plot twists, mindfucks şi finaluri pe care ori nu le aşteptam, ori poate nu ni le doream. Cu toate acestea, a fost frumos şi am avut întotdeauna energia să o luăm de la început. 

Datorită ţie am ajuns să privesc unele lucruri într-un mod mai pragmatic, să fiu mai sigură pe mine şi să merg mai departe. Desigur că mi-am îmbogăţit şi vocabularul (hehehe) şi am cunoscut alţi oameni la fel de faini ca şi tine (colegii lu' Anca+ încă vreo doi, dacă citiţi asta, vă saluuuuut, ooo, şarpeleee!).

La ora asta nu ştiu ce să mai scriu, poate nici nu-i nevoie de altceva în plus sau în minus. O să-mi fie dor de tine, dar aşa cum mi-a spus cineva aproape de inimioara amândurora, you never know how we'll get together again.

Break a leg acolo-şa!