joi, 13 septembrie 2012

Coaforul - ce coşmar!

Singurul motiv pentru care merg la coafor -cam o dată la 100 de ani- este să nu arăt ca vărul Itt. În rest, mi se pare o pierdere de timp, bani şi nervi. Aşa cum s-a întâmplat şi săptămâna trecută.

Eu: "Bună ziua, am o programare la dvs. la ora 15.30."
Duduia: "Nu la 14.30?"
Eu: "Nu. La 15.30."
Duduia: "Nu la 14.30?"
Eu: "Nu. La 15.30. Mi-aţi spus prin telefon." În gândul meu: "Mânca-ţi-aş stenogramele."
Duduia: "Revino într-o oră."

Revin într-o oră, şi aşa n-am ceva mai bun de făcut decât să fac naveta acasă-coafor. Coafeza - nicăieri. Singura fiinţă umană de acolo era un plod de vreo 3 ani cu un Iphone în mână. Apare şi mă-sa, colega duduiei, care se uită insistent la mine.

"Am o aşa-zisă programare la colega dvs."
"Aaaaaa, da' colega mea are puţină treabă acuma. Vine ea imediat."

Treaba ei -dacă o fi avut aşa ceva- nu fu chiar puţină şi a trebuit să stau să aştept iar. După vreun sfert de oră, se iveşte şi stilista.

"Dacă nu ai înţeles bine când ţi-am spus că la 14.30, eu ce să-ţi fac?"
"Dacă n-aţi reţinut bine ce aţi spus, chiar că n-am ce să vă fac."
"Cum vrei să te tund?"

Asta a sunat fix ca o reclamă din aia la şampoane, cu un slogan de genul: "Tu ce îţi doreşti de la părul tău?"

"Ştiţi, arăt precum Janis Joplin..."

Duduia strâmbă din nas şi să uită încruntată.

"Janis Joplin, o tipă... n-o ştiţi... Nu mai vreau să am podoaba capilară precum o mătură. Dacă îmi luaţi un pic din vârfuri ar fi perfect."

Ridică din umeri, apucă o perie cu viteza sunetului dat pe mute şi începe să mă pieptene. Din când în când îmi mai bagă şi câte o unghie falsă în scalp sau scapă peria. Nu-i problemă, termină ea până dimineaţă.

"Dar tu te piepteni vreodată?"
"Mai des decât scăpaţi dvs. chestia aceea pe jos."
"Vai, dar ce păr ars ai! Ce îi faci?"
"Îl spăl. Ocazional."

Lasă jos peria, ia un pieptene şi o placă. Peste cinci minute deja simt că mă sufoc.

"În mod normal părul meu e ondulat. Ar fi chiar fain dacă l-aţi lăsa aşa."
"Lasă, tu, că e bine şi aşa."

După vreo juma' de oră începe în sfârşit să taie. Câte puţin, câte-un firicel, la milimetru.

"Câţi ani ai?" mă întreabă, ştiind probabil că mai aveam puţin şi adormeam. "Aşa mult? Nu pari..."

Nu spun nimic. Aştept următoarele întrebări din biografia mea ("Unde înveţi? Şi îţi place acolo? Da' prieten ai? Da' mama ce-i? Tata unde lucrează? Bunicul câţi fraţi avea? Care este marca ta preferată de beţişoare parfumate?")

"Ăăă, păi e bine că nu pari."
"De obicei lumea îmi dă mai mult. Lumea, adică vânzătoarele de la magazin, taximetriştii, babele din cartierul bunică-mii şi bunicul, care nu ştie decât ziua şi luna naşterii."

După o altă juma' de oră, în sfârşit termină de puchiţat. Mă uit în oglindă. Nu-i cam plat? Nu-i cam asimetric? Sau, vorba ei, o fi bine şi aşa?

"Nu-i cam asimetric?" o întreb.
"Lasă, tu, că e bine şi aşa."

Data viitoare mă tund acasă, cu forfecuţa/briceagul/maşina de tuns iarba. O să dureze mai puţin şi o să iasă şi mai bine.

2 comentarii: