sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Amintiri din fragedă pruncie - Partea I

De cât timp îmi doream să scriu asta!

Deeeeci.

Bunica a.k.a. Buinca

Pe vremuri nu era aşa naivă, sau cel puţin nu mi se părea. Nu mi-a spus în viaţa ei "nu", nici măcar atunci când i-am împletit chestiile alea de la mixer în cap, pe post de bigudiuri. Acum e dependentă de teleshopping, ia pastile pentru diabet care încă sunt în curs de testare şi este o cititoare înrăită a revistei "Prevention", pe care o cumpără de la magazinul Billa de lângă apartamentul ei. Are un boyfriend care îmi făcuse cadou un ciocan de jucărie cu care îi dădeam mamei în cap. Am uitat să menţionez: dacă ai o problemă, orice fel de problemă (de sănătate, psihică, sentimentală, uneori chiar dacă nu ai nicio problemă) îţi îndeasă pe nas propolis, că "mamă, face bine, îţi îţi îţi zic eu, mamă".


Billa (mă rog, Billele)

Pe prima am avut-o la 3 ani. După ce m-a muşcat de unghie, am început să mă plimb cu ea prin casă, aşa agăţată de deget cum era. A murit la scurt timp după aceea, însă eu, optimistă din fire cum sunt, am exclamat entuziastă: "Nu-i nimic! Cumpărăm alta!" Am cumpărat alta după vreo doi-trei ani, care a făcut conjunctivită, a murit, am cumpărat alta după alţi doi ani, însă avea carapacea foarte moale şi a murit şi ea. Prima a fost aruncată la veceu, ultimele două sunt îngropate într-un morman pe pietriş ce se poate (putea, că acum e o spălătorie acolo) vedea de la geamul apartamentului.


Bilele

Alea din sticlă. Erau la modă pe atunci prin cartier şi copiii le dădeau/luau la schimb. Eu n-am făcut niciodată schimb, pentru că ale mele erau mai frumoase, în sensul că nu erau opace, ci aveau un fel de pastă semi-transparentă în ele.


Drăcăraia

Şi anume vecinul de alături, prietenu' meu cel mai bun pi cari nu l-am mai văzut de vreo doişpe ani, vecina de jos care venea mereu la ai mei şi cerea pastă de dinţi, prietena ei de la scara vecină care avea un frate care îşi spărsese capul şi mi-era frică de el şi nu în ultimul rând, Remus. Da, Remus pe care l-am aruncat în noroi, l-am făcut praf deşi era mai mare cu două săptămâni decât mine (ce-i drept, când s-a ridicat plodu' din rahat arăta atât de urât încât m-am speriat şi-am început să plâng).


Doamna Mărioara (şi soţul dânsei, Domnul Mărioru')

Educatoarea de la grupa pregătitoare şi mijlocie (în ordinea asta) şi o adoratoare a mea. M-am întâlnit anul trecut cu dânsa, era neschimbată. De Domnu' Mărioru' nu mai ştiu nimic; prima şi ultima dată când l-am văzut a fost când repara ceva la nişte paturi de lemn fără pernă (chiar, acum îmi dau seama că noi nici n-aveam perne la grădi. Aveam un radiator, în schimb, pe care doamna Popa îl lua de lângă mine de fiecare dată. Şi pe dânsa am văzut-o mai demult, era neschimbată, adică arăta la fel de rău).


Cutia

Confecţionată din carton şi plină cu jucării. Mami o răsturna ori de câte ori voiam, iar din mormanul de douăj' de mii de chichiţe îmi alegeam o chichiţă cum care mă jucam. Sau îl rugam pe tati să-mi desfacă vreo jucărie cumpărată de la standuri, ca să văd ce e în ea. Sau ne jucam cu ambalajele de la Ou Kinder, alea portocalii în formă de bombe. Desigur că nu făceam ordine după noi.


Furnicile

Pe care le luam drăgăstos în mână şi le omoram. Nu spun mai mult, că vin ONG-urile în faţa geamului, cu pancarte şi petiţii.


Băietu'

Motanul unei băbuţe de la un bloc din apropiere. Era portocaliu tărcat şi stătea în curticica din faţa (spatele?) blocului. Mă duceam în fiecare zi să-l văd... până când... nu mai rămăseseră decât castroanele cu mâncare...


Vaccinurile

Plângeam (a se citi: "zbieram") încă de cum plecam de acasă. Ceilalţi plozi abia dacă scoteau un sunet când îi înţepa, dar eu mâncam nervii, sufletele şi mai ales timpanele tuturor. (Partea naşpa e că am continuat să fac la fel mulţi ani după primele vaccinuri).


Animalele lipicioase

Cumpărate tot de la standuri, erau multicolore şi se lipeau de mobilă. Miroseau a cauciuc şi când le dezlipeai lăsau o urmă urâtă. Se umpleau de jeg, cu timpul, şi trebuia să cumpărăm altele (dar tot prima generaţie a fost cea mai frumoasă).


Hipopotamii

Mi-i adusese Bunica de la servici de la ea. Erau patru hipopotami pe o suprafaţă din plastic, iar în mijloc, nişte bile pe care trebuiau să le prindă. Bine, mecanismul era stricat, dar erau superbi.


Abţibildurile

Erau lipite pe fiecare centimetru pătrat de pe uşă. Aveam şi un poster cu ursul polar de la Coca-Cola, dar după ce a plecat Bestia de mine, bunica a vopsit uşa şi ăsta a fost sfârşitul lor.


Desenele (alea de pe Cartoon)

Închei prima parte cu ce mi-a fost cel mai drag. Mi-era frică de Lurch de la familia Addams, Johnny Bravo şi Johnny Quest, dar în rest mă uitam la orice. La un moment dat nişte lefteri din cartier nu au plătit cablul, nenorociţii, şi am fost nevoită să mă uit pe Fox Kids. A durat o lună până să revină Cartoon-ul, vă daţi seama, O LUNĂ (!!!)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu