sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Amintiri din fragedă pruncie- Partea a II-a

Adică ce am uitat să scriu data trecută.


Tanti Dorina

Asistenta dentistei, mânca-o-ar mama. Chiar că "mânca-o-ar". Păi dacă plodu' zbiară când îl duci la dentist, ce îi faci? Mami, ţine de o mână, axistenta, de cealaltă, Tati, ţine de picoare! Perfect! Nu se mai zbate copilu'. Ia să pună Tanti Dorina plombiţă la fetiţă. Dacă poate. Dar nu poate. Că fetiţa muşcă pe Tanti Dorina de degeţel. Gata, aşa nu merge. Mai veniţi mai încolo pe la noi. Când se mai linişteşte copila. Sau nu mai veniţi.


Cealaltă bunică

Căreia îi spuneam că nu e bunica mea adevărată, că Buinca e bunica mea adevărată, ce mai, scandal OTVlist îi făceam. Odată a încercat să-mi scoată un dinte cu aţa legată de uşă, după ce înainte mă cicălise câteva ceasuri că cică să nu-l scot. Acum e în regulă, dar tot la fel de tare vorbeşte.


Căţeii leneşi şi puricoşi

Câinii de lângă aeroport, care dormeau şi se scărpinau tot timpul (de aici şi numele).


Gâzele din poieniţă

Era o cărticică ce se numea aşa, pe care am... distrus-o şi tot ce îmi amintesc este că a fost aruncată la veceu. Nu cred că e adevărat, dar încă mai am imaginea aceea în minte (deşi e posibil să fac o confuzie, ştiţi că şi Billa 1 tot la veceu a fost aruncată). În sfârşit, după aceea am cumpărat altă cărticică, la fel (dubios, căci aşa s-a întâmplat şi cu Billele).


Pieţica

Acum e închisă (în sensul că e indoors), şi dacă nu mă înşel are o uşă la etaj, care dă în gol. Pe vremuri era frumoasă, deşi niciodată n-am fost fan pieţe. Pe una din vânzătoare, care mai e şi acum acolo, o ştiu de când m-am născut. Exista şi un stănduleţ cu bomboane portocalii (nu spun "cu portocale", căci numai cu portocale nu erau).


Tanti cu cerceii din magnet

Stătea la un bloc apropiat, la etajul 10000 şi avea o păpăgăliţă pe nume Tulica, fiindcă întotdeauna voia să zboare din cuşcă (pe prima pereche a lui Coco tot Tulica o chema şi asta chiar a scăpat de tot din colivie, după ce îşi agresase zilnic bărbatul, dar să nu deviem de la subiect). În fine, Tanti, printre altele, comercializa şi niste cercei cu magnet, pe care Mami nu voia să-i cumpere, însă Tanti a insistat atât de mult încât, chiar după ce am ieşit din apartamentul ei, tot stătea în prag, fluturând perechile de cercei. Dar era de treabă, am auzit că s-a măritat între timp.


Garoafa hermafrodită şi Vasile

Garoafa era prieten(ă) cu Vasile, ambii copii fiind de la orfelinat. Nici doamna educatoare nu ştia dacă e fată sau băiat, iar pe Vasile îl ruga întotdeauna să se ducă la baie şi să-şi sufle nasul. Adorabil.


Polonic

Polonic era un vecin de scară, pentru care copiii reprezentau un obiect al pierzaniei, întruchiparea ghiavolului şi chiar ghiavolul în persoană. De aceea toată drăcăraia cânta şlagărul cu "Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor/ Nu, că eşti mic şi te cheamă poloniiiic!"


Şeful de scară

Altul (Dumnezeu să-l ierte). Nevastă-sa era de treabă, dar el distrugea oamenii de zăpadă făcuţi de noi.


Roşia

La un moment dat Mami îmi pusese ceva de papa pe masă. Până să apuce să taie roşia, eu am luat-o şi am aruncat-o în vitrina de sticlă, roşia făcând fleaşc exact ca la Tom şi Jerry.


Plus alte chestii pe care le-am aruncat în felul ăsta

Cum ar fi oul acela de guguştiuc din balcon, despre care credeam că e o mingiuţă. Ce s-a mai năclăit covorul de gălbenuş... (îmi place cuvântul ăsta, "năclăit".) Sau când am dat cu ciulama în Buinca.


(Poate va urma, dacă îmi mai amintesc ceva.)

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Amintiri din fragedă pruncie - Partea I

De cât timp îmi doream să scriu asta!

Deeeeci.

Bunica a.k.a. Buinca

Pe vremuri nu era aşa naivă, sau cel puţin nu mi se părea. Nu mi-a spus în viaţa ei "nu", nici măcar atunci când i-am împletit chestiile alea de la mixer în cap, pe post de bigudiuri. Acum e dependentă de teleshopping, ia pastile pentru diabet care încă sunt în curs de testare şi este o cititoare înrăită a revistei "Prevention", pe care o cumpără de la magazinul Billa de lângă apartamentul ei. Are un boyfriend care îmi făcuse cadou un ciocan de jucărie cu care îi dădeam mamei în cap. Am uitat să menţionez: dacă ai o problemă, orice fel de problemă (de sănătate, psihică, sentimentală, uneori chiar dacă nu ai nicio problemă) îţi îndeasă pe nas propolis, că "mamă, face bine, îţi îţi îţi zic eu, mamă".


Billa (mă rog, Billele)

Pe prima am avut-o la 3 ani. După ce m-a muşcat de unghie, am început să mă plimb cu ea prin casă, aşa agăţată de deget cum era. A murit la scurt timp după aceea, însă eu, optimistă din fire cum sunt, am exclamat entuziastă: "Nu-i nimic! Cumpărăm alta!" Am cumpărat alta după vreo doi-trei ani, care a făcut conjunctivită, a murit, am cumpărat alta după alţi doi ani, însă avea carapacea foarte moale şi a murit şi ea. Prima a fost aruncată la veceu, ultimele două sunt îngropate într-un morman pe pietriş ce se poate (putea, că acum e o spălătorie acolo) vedea de la geamul apartamentului.


Bilele

Alea din sticlă. Erau la modă pe atunci prin cartier şi copiii le dădeau/luau la schimb. Eu n-am făcut niciodată schimb, pentru că ale mele erau mai frumoase, în sensul că nu erau opace, ci aveau un fel de pastă semi-transparentă în ele.


Drăcăraia

Şi anume vecinul de alături, prietenu' meu cel mai bun pi cari nu l-am mai văzut de vreo doişpe ani, vecina de jos care venea mereu la ai mei şi cerea pastă de dinţi, prietena ei de la scara vecină care avea un frate care îşi spărsese capul şi mi-era frică de el şi nu în ultimul rând, Remus. Da, Remus pe care l-am aruncat în noroi, l-am făcut praf deşi era mai mare cu două săptămâni decât mine (ce-i drept, când s-a ridicat plodu' din rahat arăta atât de urât încât m-am speriat şi-am început să plâng).


Doamna Mărioara (şi soţul dânsei, Domnul Mărioru')

Educatoarea de la grupa pregătitoare şi mijlocie (în ordinea asta) şi o adoratoare a mea. M-am întâlnit anul trecut cu dânsa, era neschimbată. De Domnu' Mărioru' nu mai ştiu nimic; prima şi ultima dată când l-am văzut a fost când repara ceva la nişte paturi de lemn fără pernă (chiar, acum îmi dau seama că noi nici n-aveam perne la grădi. Aveam un radiator, în schimb, pe care doamna Popa îl lua de lângă mine de fiecare dată. Şi pe dânsa am văzut-o mai demult, era neschimbată, adică arăta la fel de rău).


Cutia

Confecţionată din carton şi plină cu jucării. Mami o răsturna ori de câte ori voiam, iar din mormanul de douăj' de mii de chichiţe îmi alegeam o chichiţă cum care mă jucam. Sau îl rugam pe tati să-mi desfacă vreo jucărie cumpărată de la standuri, ca să văd ce e în ea. Sau ne jucam cu ambalajele de la Ou Kinder, alea portocalii în formă de bombe. Desigur că nu făceam ordine după noi.


Furnicile

Pe care le luam drăgăstos în mână şi le omoram. Nu spun mai mult, că vin ONG-urile în faţa geamului, cu pancarte şi petiţii.


Băietu'

Motanul unei băbuţe de la un bloc din apropiere. Era portocaliu tărcat şi stătea în curticica din faţa (spatele?) blocului. Mă duceam în fiecare zi să-l văd... până când... nu mai rămăseseră decât castroanele cu mâncare...


Vaccinurile

Plângeam (a se citi: "zbieram") încă de cum plecam de acasă. Ceilalţi plozi abia dacă scoteau un sunet când îi înţepa, dar eu mâncam nervii, sufletele şi mai ales timpanele tuturor. (Partea naşpa e că am continuat să fac la fel mulţi ani după primele vaccinuri).


Animalele lipicioase

Cumpărate tot de la standuri, erau multicolore şi se lipeau de mobilă. Miroseau a cauciuc şi când le dezlipeai lăsau o urmă urâtă. Se umpleau de jeg, cu timpul, şi trebuia să cumpărăm altele (dar tot prima generaţie a fost cea mai frumoasă).


Hipopotamii

Mi-i adusese Bunica de la servici de la ea. Erau patru hipopotami pe o suprafaţă din plastic, iar în mijloc, nişte bile pe care trebuiau să le prindă. Bine, mecanismul era stricat, dar erau superbi.


Abţibildurile

Erau lipite pe fiecare centimetru pătrat de pe uşă. Aveam şi un poster cu ursul polar de la Coca-Cola, dar după ce a plecat Bestia de mine, bunica a vopsit uşa şi ăsta a fost sfârşitul lor.


Desenele (alea de pe Cartoon)

Închei prima parte cu ce mi-a fost cel mai drag. Mi-era frică de Lurch de la familia Addams, Johnny Bravo şi Johnny Quest, dar în rest mă uitam la orice. La un moment dat nişte lefteri din cartier nu au plătit cablul, nenorociţii, şi am fost nevoită să mă uit pe Fox Kids. A durat o lună până să revină Cartoon-ul, vă daţi seama, O LUNĂ (!!!)