joi, 13 septembrie 2012

Coaforul - ce coşmar!

Singurul motiv pentru care merg la coafor -cam o dată la 100 de ani- este să nu arăt ca vărul Itt. În rest, mi se pare o pierdere de timp, bani şi nervi. Aşa cum s-a întâmplat şi săptămâna trecută.

Eu: "Bună ziua, am o programare la dvs. la ora 15.30."
Duduia: "Nu la 14.30?"
Eu: "Nu. La 15.30."
Duduia: "Nu la 14.30?"
Eu: "Nu. La 15.30. Mi-aţi spus prin telefon." În gândul meu: "Mânca-ţi-aş stenogramele."
Duduia: "Revino într-o oră."

Revin într-o oră, şi aşa n-am ceva mai bun de făcut decât să fac naveta acasă-coafor. Coafeza - nicăieri. Singura fiinţă umană de acolo era un plod de vreo 3 ani cu un Iphone în mână. Apare şi mă-sa, colega duduiei, care se uită insistent la mine.

"Am o aşa-zisă programare la colega dvs."
"Aaaaaa, da' colega mea are puţină treabă acuma. Vine ea imediat."

Treaba ei -dacă o fi avut aşa ceva- nu fu chiar puţină şi a trebuit să stau să aştept iar. După vreun sfert de oră, se iveşte şi stilista.

"Dacă nu ai înţeles bine când ţi-am spus că la 14.30, eu ce să-ţi fac?"
"Dacă n-aţi reţinut bine ce aţi spus, chiar că n-am ce să vă fac."
"Cum vrei să te tund?"

Asta a sunat fix ca o reclamă din aia la şampoane, cu un slogan de genul: "Tu ce îţi doreşti de la părul tău?"

"Ştiţi, arăt precum Janis Joplin..."

Duduia strâmbă din nas şi să uită încruntată.

"Janis Joplin, o tipă... n-o ştiţi... Nu mai vreau să am podoaba capilară precum o mătură. Dacă îmi luaţi un pic din vârfuri ar fi perfect."

Ridică din umeri, apucă o perie cu viteza sunetului dat pe mute şi începe să mă pieptene. Din când în când îmi mai bagă şi câte o unghie falsă în scalp sau scapă peria. Nu-i problemă, termină ea până dimineaţă.

"Dar tu te piepteni vreodată?"
"Mai des decât scăpaţi dvs. chestia aceea pe jos."
"Vai, dar ce păr ars ai! Ce îi faci?"
"Îl spăl. Ocazional."

Lasă jos peria, ia un pieptene şi o placă. Peste cinci minute deja simt că mă sufoc.

"În mod normal părul meu e ondulat. Ar fi chiar fain dacă l-aţi lăsa aşa."
"Lasă, tu, că e bine şi aşa."

După vreo juma' de oră începe în sfârşit să taie. Câte puţin, câte-un firicel, la milimetru.

"Câţi ani ai?" mă întreabă, ştiind probabil că mai aveam puţin şi adormeam. "Aşa mult? Nu pari..."

Nu spun nimic. Aştept următoarele întrebări din biografia mea ("Unde înveţi? Şi îţi place acolo? Da' prieten ai? Da' mama ce-i? Tata unde lucrează? Bunicul câţi fraţi avea? Care este marca ta preferată de beţişoare parfumate?")

"Ăăă, păi e bine că nu pari."
"De obicei lumea îmi dă mai mult. Lumea, adică vânzătoarele de la magazin, taximetriştii, babele din cartierul bunică-mii şi bunicul, care nu ştie decât ziua şi luna naşterii."

După o altă juma' de oră, în sfârşit termină de puchiţat. Mă uit în oglindă. Nu-i cam plat? Nu-i cam asimetric? Sau, vorba ei, o fi bine şi aşa?

"Nu-i cam asimetric?" o întreb.
"Lasă, tu, că e bine şi aşa."

Data viitoare mă tund acasă, cu forfecuţa/briceagul/maşina de tuns iarba. O să dureze mai puţin şi o să iasă şi mai bine.

miercuri, 8 august 2012

Deutschland, das Land der Dichter und Denker Türken und Punker

(Nu ştiu dacă ăsta e pluralul de la Punker. Am căutat şi pe Google şi mi-a apărut: "Did you mean: bunker?")

Nu cred că am mai pomenit pe aici, dar oraşul pe care l-am vizitat anul ăsta a fost Düsseldorf. Yes, merg în Germănica, ce mişto o să fie, abia aştept. Din nou - hotelul plasat aproape de gară. Partea bună: n-o să mai car trolerul în timp ce schimb trei mii de metrouri. Partea naşpa: fauna. În afara faptului că e plin de skinheads şi homeleşi pe acolo, lumea pare ori confuză (asianii, în special), ori sictirită (turcii, mai mult. Era un je-m'en-fiche-ist care lucra la salubrizare, aduna gunoaiele cu viteza luminii stinse).

Hotelul e zuper, cu singura problemă că (aproape) toate camerele sunt pentru nefumători. Adică nu poţi deschide geamul decât foarte puţin, cât îţi permite lanţul cu care e legat. Le-am spus alor mei că pot încerca să construiesc un device astfel încât să nu mai fie nevoie să iasă tot timpul în faţa hotelului la socializare, dar au spus că menajerele nu sunt românce, ca în Londra de pildă (oricum acolo aveai un geam imens, numai bun de suflat fum prin el) şi ne pârăsc. Eh, şi dacă ne pârăsc, ce? 100 de euro în plus pe zi.

La TV prindeam inclusiv un post local, cu un singur prezentator (sau cel puţin numai pe el l-am văzut), care avea un laptop în faţă şi citea scriptul de pe nişte foi. 

Revenind la minunatul oraş, când am ajuns eram varză la capitolul transport. Site-ul nu le mergea şi am plecat sperând că vom găsi o hartă acolo. Mă duc la biroul de informaţii din gară, o întreb pe duduie dacă are aşa ceva, se uită speriată la mine şi spune că nu. La hotel găsesc o hartă cât de cât folositoare, dar până la urmă singurul mijloc de transport în comun folosit a fost metroul, de vreo două ori. Am căutat universitatea câteva zile la rând, însă de fiecare dată când întrebam un neamţ respectabil unde e, îmi dădea un răspuns de genul:

"Hm... Stai să mă gândesc... Cred că o iei la dreapta şi după aceea e posibil să mergi destul de mult, dar poţi lua metroul, dar nu ştiu de la care staţie. [Spre nevastă-sa] Schatzi, tu ai idee cumva unde e universitatea?"
"Universitatea?"
"Da, universitatea."
"Hm... Stai să mă gândesc... Probabil o iei la stânga, mergi un pic... şi după aceea nu mai ştiu... Ah, da, iei S-Bahnul 14 sau 16, nu mai ştiu sigur.

Apropo de oameni, cu excepţia drogaţilor şi cerşetorilor beţivi care se aşează lângă tine în parc, restul sunt foarte amabili şi par normali. Par, am spus. Chiar treceam prin centru într-o zi, iar din direcţia opusă venea o bătrânică îmbrăcată elegantă, machiată, aranjată, coafată mai ceva ca Bunica Olga înainte să meargă la vreo nuntă, care deodată se opreşte în faţa unui tufiş şi începe să îl certe, scuturând degetul aratător şi privindu-l încruntată. Nu era singura, după asta am mai văzut n nemţi ne-homeleşi, ne-cerşetori, ne-drogaţi vorbind singuri. Sau căutând sticle prin gunoaie, ca să le ducă la Supermarkt şi să primească o sumă infimă pentru ele. Bine, asta se întâmplă şi în Franţa, unde capacele de PET-uri sunt la mare căutare.

Preţurile sunt destul de mari (2 euro 500 de grame de roşii, de exemplu), oferta limitată (acu' recunosc că nu am mers în mai mult de 3-4 supermarketuri diferite) şi alimentele nu cine-ştie-ce (pâinea e rece şi udă, un euro juma', iar alimentele de la magazinele turcilor sunt naşpa).

Chiar şi aşa, restul e foarte bine pus la punct. Parcări fără număr-fără număr, blocuri (chiar şi cele din cartierul cu turcaleţi) noi/renovate, curăţenie pe străzi, piste pentru biciclişti, biciclişti cât cuprinde, pajişti îngrijite etc. Pe Koenigsallee e foarte frumos, iar promenada Rhinului e superbă, deşi bate un vânt de mori. Au acolo nişte localuri foarte drăguţe, unde se bea bere şi se mănâncă. Acolo şi lumea pare mai liniştită. Un pic mai încolo de gară, în cartierul cu mulţi turci, e un părculeţ plin de iepuraşi, gâşte, raţe şi oameni care fac jogging. Şi mai încolo e un Lidl unde găseşti produse ceva mai ieftine, plus un magazin de electronice şi alte briz-brizuri.

Şi mai e şi librăria aceea enormă (http://www.mayersche.de/shop/action/?aUrl=90001643), pe 5 sau 6 niveluri. Prima dată n-am ajuns la ultimul etaj, aşa că peste câteva zile m-am întors. Numai că am mai luat o dată şi primele etaje. Ai mei se panicaseră, eu uitasem complet de ei, telefonul mi-l uitasem în geantă, pe care o lăsasem la ei, copilu' nu mai ieşea, s-o fi pierdut poate, o fi găsit o altă ieşire pe cealaltă parte, mă întâlnesc cu mama pe scările rulante. Phew, copilul n-a păţit nimic.

Într-una din zile am fost la Essen, la shopping cică. Mai nimic de văzut, am stat 2-3 ore.

În alta am mers la Köln, unde din gară ieşeai direct în dreptul Catedralei. Aici erau mai mulţi turişti, mulţi asiani (rectific: chinezi, că nu ţineau mâna la gură când tuşeau şi aveau săpuniere în loc de aparate foto). Păcat că era duminică şi mai tot era închis, dar chiar mi-a plăcut.

Trebuia să mă întâlnesc cu un copilandru nemţişor în penultima zi şi am aşteptat să mă sune. Nu m-a mai sunat, dar când ajung acasă vorbesc cu el.

"Scuze că n-am mai ajuns, am fost la Occupy Düsseldorf. Am stat acolo două zile şi n-am putut să plec de la întâlnire, căci am aşteptat să fim evacuaţi, probabil ai citit în ziar."

Nu citisem nimic, nu ştiam mare lucru, doar trecusem pe lângă nişte corturi de protestatari de pe lângă o biserică, iar singura chestie care mi-a venit în minte să-l întreb a fost: "Da' tac-tu ştie ce faci la 16 ani?"

(Cred că o să trec la concluzie, aşa, suddenly and unexpectedly.)

Mi-a plăcut, all in all. Oraşul în sine e foarte frumos, oamenii mai puţin. Chiar şi aşa, îţi trebuie timp să te familiarizezi cu el, cel puţin mie mi-a trebuit. A fost, cred, prima vacanţă în care mi-a fost dor de casă, dar la sfârşit mi-a părut rău că plec. Au fost lucruri care m-au impresionat în mod neplăcut, nu pot să spun că aş vrea acum în clipa asta să mă întorc, dar cred că merită vizitat.

joi, 19 iulie 2012

Am primit rezultatul! sau De ce nu mă mai gândesc la nemurirea sufletului de câteva zile

Zilele trecute, în timp ce stalkăream lumea pe Facebook, am observat că unii se lăudau cu rezultatele de la CAE.

The big moment has come.

73%, grade C. Essex, here I come!!!!!!!!

Măi, cred că am dat-o-n bară rău la Reading. Ia să mă uit pe grafic.

Use of English- 95% (!!!!!)
Reading&Speaking- 80%
Listening- 85%
Writing- 30%

(Astea-s rezultate aproximative, date de profă în funcţie de graficul lor tâmpit şi care nu respectă proporţiile d.p.d.v. matematic).

Stau. Am uitat o chichiţă şi m-o fi scăzut până la 60%. Chiar şi aşa, n-are cum. Am greşit numărul întrebării la a doua parte. Chiar şi aşa, tot luam un 40%. Mi-a încurcat teza. Am făcut eu o varză. Am scris numele, numărul candidatului greşit. Au pus foaia la congelator şi a reapărut cerneala ştearsă. Am scris urât.

Profa- să fac contestaţie (ce mişto se duc 530 de lei, aşa, deodată). Şi să fiu politicoasă ("Heeeey, motherfuckers!"). Dar să fiu conştientă că:

"...even if they've made a mistake and misplaced one of your texts, you must know that it's highly unlikely for them to admit it - because it would be bad publicity for them...it's their game, unfortunately..."

Motherfuckeri. Chiar dacă e greşeala mea, n-o să ştiu niciodată dacă aşa e. (Aşa mi s-a întâmplat acu' mulţi ani, la română la examen, când nu ştiam de ce mi-a scăzut pe o compunere 10 sutimi, astfel că mi-a ieşit 9.90. Şi eu mă consumam pentru aia. Ce vremuri bune.) Şi îmi iau şi 530 de lei pentru asta. Şi timp, stres etc. Nişte motherfuckeri.

Acum aştept răspunsul de la ăia. (Poate) revin.

UPDATE 1: Am depus contestaţia.
UPDATE 2: Primesc rezultatul pe la sfârşitul lui septembrie.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Cum era să fac atac de cord de două ori săptămâna asta+alte chestioare

Nu mai urc niciodată mai sus de etajul 5, sau dacă urc, merg pe scări, mai ard şi eu o calorie-două. Liftul mi s-a părut mai înfricoşător decât Chucky de când eram mică şi aveam la un moment dat o cameră la etajul nouă. În sfârşit, miercuri, după ce am apăsat de vreo două ori pe buton ca să chem liftul, am aşteptat în pustietatea casei scării vreo câteva minute până să ajungă. Buf. Se deschid uşile. Intră, Dobi, n-are ce să se întâmple, doar au mai păţit-o şi alţii. Buf. Se închid uşile. Apăs pe P. Nimic. Aş lua-o pe scări, dar poate mă prind între uşi. Mai apăs o dată. Scrşşşşşşşş. Final destination, da' cam lung drumu', parcă nu se mai termină. Subsol nu e, deci n-are ce să se întâmple. Buf. Nu se deschid uşile. Ce mă fac, o să încep să strig, doar n-am să stau aici, aaa, gata, că s-au deschis. Merg împleticit spre uşa de la scară. Trag de ea. Nu se deschide. Izbesc. Nici atât. Ce mă fac, o să încep să strig, dau telefoane, doar n-am să stau aici, aaa, uite că avea un butonel. Afară, la intrare, un nene mă privea cu un aer dubios şi ochii bulbucaţi. Ce să facem, asta e. Hai c-am trecut cu bine.

Bun. Asta a fost prima dată. A doua oară era pe la sfârşitul săptămânii, când primesc un mail de la Cambridge ESOL, în care îmi spunea cum să mă loghez ca să accesez rezultatele. Cam devreme, totuşi. Vacanţă distrusă, n-o să mai am voie să mă uit la TV (nu că m-aş uita) sau cine ştie ce alte prostii. Ce-o fi o fi, dacă iau B facultatea de mate la King's College mă paşte, dacă iau C poate mă acceptă şi ăia din Essex, hai că nu-i sfârşitul lumii.

"You will receive an e-mail when the results are available blablabla".

Mai am deci câteva zile de fericire. După aceea plec în Germania şi în cel mai rău caz ai mei mă vor lăsa acolo. Nu, ăsta e cel mai bun caz. În cel mai rău caz mă voi întoarce cu ei şi mă vor duce la ţărănoaia la bunica sau la Buinca de la Narcisa.

..................................................................

Azi trebuia să ieşim cu fosta clasă. În realitate, am ieşit eu şi m-am dus la Bibi la ţărănoaia, la petrecerea lui Bunelu'. Dânsul şi cu soţia sa, Bunela, m-au intimidat folosind Skype-ul, pe care eu încă nu l-am desluşit. Soţul lui Bibi schimba pamperşii surorii sale cu faţă de terorist, fratele ei mânca iaurt cu carne, iar restul lumii petrecea hardcore.

(Impresionant, am scris mai mult despre cel mai nasol minut din viaţa mea, în lift, decât despre party-ul lui Bunelu'.)

Apoi m-am întâlnit cu delegate of France de la IasiMUN (şi prietenii ei) ca să jucăm un joc pe care nu ştiam să-l joc. La un moment dat a venit vorba despre permisul de conducere.
"Tu când faci 18?"
"În aprilie, anul viitor."
"Eşti Capricorn?"
"Nu, sunt Taur."
"Pe 22 aprilie?" mă întreabă unul dintre amici, Tatăl Omida.

Am rămas mască. Nici măcar bunicii mei nu ştiu data mea de naştere.

Cu toate că eram cam varză, aveam cei mai mulţi bani şi am ieşit a doua, când am plecat fiindcă nu mai avea rost să jucăm şi boşorogii de prin jur ne dădeau târcoale.

A fost fain, dar poate la petrecerea de anul viitor a Bunelului nu o să mai vin numai eu.

marți, 26 iunie 2012

Ştelf

Am cunoscut-o acum aproape 5 ani, când avea părul sârmos şi ţepos. Dup-aia s-a tuns ca tipii ăia din Star Trek, ziceai ca are cască de protecţie pe cap. Stătea cu Geo în ultima bancă, pe care desena (pe bancă, nu pe Geo) cu pasta corectoare chitare şi...ăăă... alte chestii. Făcea Quan-Ki-Do unde era colegă cu Bas şi mergea în cantonamente, iar în rest imita colegi şi profi.

A fost -şi este- printre cele mai mişto prietene ale mele. *sob sob* M-a învăţat să fac dansul ăla fain la ziua mea, sau cum să fac precum broaştele ţestoase în călduri. Ţin minte când am mers în Natura cu ea şi cu Geo şi râdeam de dubioasele alea două şi ea mi-a spus bancul ăla cu "Sănătateeee!". Şi acum râd singură când mă gândesc la el.

De ziua mea mi-a luat floricelele mele preferate, înfăşurate în staniol:

"Fatăăăă, dar de unde ştiai că-mi plac lalelele?" zic eu, în extaz, căci mă aşteptam să primesc iar nişte garoafe din alea buruienoase, ca la 8 martie, când m-am întors cu un teanc acasă, nu ştiam cui să i le mai dau ca să scap de ele.
"Ăăăăăăăăăăăăă... Nu ştiam."

Sau când făceam pregătirile pentru nuntă, acum vreo 2 ani, la începutul relaţiei ei cu păpuşelul de Zsombi. Sau când îmi spunea ce mişto ieşeam în pozele mele de pe Facebook reprezentând veveriţe. Sau la blocul lui George, cu Denisa, care lingea orice (Denisa fiind câinele).

Ştef, mi s-a epuizat inspiraţia şi scuze că nu scriu mai mult, dar să ştii SINCER acum, da' SINCER că ti admir foarti mult şi sper ca peste câţiva ani să vin cu căţelul la tine (pe care mai mult ca sigur că o să-l cheme Denisa) să-i fac vaccin şi să-l sterilizez.

P.S.: Pup-o pe Antonia din partea meaaaaa, chiar dacă nu mă cunoaşte face-to-face :D

joi, 21 iunie 2012

Cum a fost

Ce bine e să stai acasă şi să pretinzi că înveţi pe rupte pentru examen. Chiar am învăţat/recapitulat, dar asta în ultimele zile. Oricum, luni nu aveam nicio problemă, poate doar download-atul speech-urilor pe care voiam să le ascult pe drum, marţi am plecat şi am căutat clădirea unde se va fi desfăşurat minunatul examen (numai dubioşi şi pensionari în campus) şi miercuuuuri...

Trezeşte-te. Nu, nu mai poţi sta încă 5 minute. Du-te la masă. Numai asiatici pe acolo. Dă fuguţa la universitate (numai dubioşi şi maşini în campus). Caută sala, bea apă. salută cunoştinţe vechi, bea apă, du-te în sală, bea apă, gata, tre' să înceapă de acum.

Supraveghetoarea zice să fill in the shits. Primul shit era un chestionar (vai, ce drăguţ e la examen!), apoi ne aduce subiectele de la Reading. Ce-i minunea asta? Hai că la primele e uşor, sau nu prea, dar oricum, subiecte abordab... ce bunica zice ăsta? Zici că-i Carmen Harra, mai lipsea să-mi dea şi horoscopul dhhagostei 2012. Şi mai naşpa ultima parte, despre nişte pugu-pugu şi afacerile lor de familie. 5 minutes left. Gândeşte, gândeşte. Fill in the shits. 1 minute left. Eh, asta e. Vorbesc după aia cu restul, care erau cam în aceeaşi situaţie ca şi mine.

La proba următoare o să fac mai bine.

Writing. Asta ar trebui să fie mişto, numai să nu-mi cadă proposal la prima parte. Ia să vedem subiectele. Proposal. Noroc de pixul acela fain cu cerneală care se şterge. La a doua parte am ales articolul, ca să îi dau pe spate cu phrasal verb-urile şi collocation-urile, că doar nu le-am învăţat degeaba. Bun. Acum să recitesc textele. La primul am uitat să adaug 2 subtitluri, sper că nu e nicio problemă că le-am îngrămădit. La al doilea am omis un punct din cerinţă, deci dacă nu-mi dădeam seama îmi scădea pe loc 40 de puncte, deci l-am adăugat la sfârşit, deci ultimul paragraf e cam măreţ, deci sper să nu fie o problemă.

La proba următoare o să fac mai bine.

Use of English. Asta e uşor, şi trece repede etc. Prima parte e mai naşpa, dar la simulare am greşit numai 2 chestii acolo. Hai să vedem. Dafuq is this. Cum cresc copacii din Epoca de Piatră. Ce-s cuvintele astea. Varză. La partea a doua cred că am greşit pe la sfârşit un pic, dar la restul sper să fie perfect.

Nu-i nimic, urmează Listening-ul şi la proba asta o să fac foarte bine.

S-a auzit foarte bine, într-adevăr, numai că tot nu sunt sigură la nişte chestii. Din fericire la ultima parte am o strategie bună, în sensul că nu completez prima coloană şi apoi pe a doua, ci simultan, pentru că la examen au făcut un terci din partea asta şi nu aveai cum să le faci separat. Oricum, bine că s-a terminat, am ajuns acasă în seara aia şi Speaking-ul îl aveam programat duminică dimineaţă.

Foarte bine, mai am câteva zile să exersez şi la Speaking o să mă descurc foarte bine.

Sâmbătă: here we go again. Nu mai stau la mătuşă-mea în viaţa mea. Mai ales înainte de un examen. Plod mârâind, TV dat la maxim la care nu se uită nimeni, mâncare naşpa, casă naşpa, vai de capul meu. Dimineaţă mă întâlnesc cu profa şi colegii mei, mai sprechăim puţin, apoi mă văd şi cu viitoarea mea parteneră de speaking. Nu avea ce să fie rău, căci la simulare şi la cursuri am reuşit să learn it the hard way cu un partener naşpa.

Rândul nostru să intrăm. Prima parte a mers bine. La a doua nu m-am încadrat în timp şi n-am apucat să spun tot ce trebuia. La Part 3 am întrerupt-o pe individă, mi-am terminat task-ul şi m-am rezemat relaxată de spătarul scaunului după asta. Part 4 a fost destul de uşor, în ciuda topicului naşpa pe care l-am nimerit. Şi cam atât.

M-am mai plimbat prin Buciureşti după asta, pe drum m-am întâlnit şi cu un copchilaş de la cealaltă grupă care arăta mai zombi decât mine (nu de oboseală, ci fiindcă jucase WOW noaptea trecută), iar după-amiază am ajuns acasă.

FREEEEEDOM. Pe naiba. O să-mi fie dor de ultimele luni, şi oricum trebuie să mă apuc de studiat pentru următoru' examen. Nu ştiu dacă iau A la ăsta, de fapt sunt mulţumită şi cu B (de exemplu pot intra la facultatea de mate la King's College), dar....................deocamdată aştept rezultatul.

luni, 11 iunie 2012

Ştiu că e târziu


Acum să continui. La două zile după bairam, căci atunci schimbam sufixul de fapt, am primit ca de obicei o vizită neanunţată de la bunici (nu de la Buinca, ea îmi tot dădea telefoane, de la ailaltă). M-am bucurat, fiindcă ei întotdeauna greşeau ziua.

"La mulţi ani! 16 faci, nu?"

Acum au greşit anul.

După vreo săptămână eu şi Carla am chiulipsit de la două ore ca să mergem la o oră la fosta noastră profesoară de istorie. În curte, uitându-mă după zdrăngănitorul la pian  Ionuţa, observ alte zeci de mii de preteni şi cunoştinţe, toţi cu aceeaşi expresie de ce-naiba-cauţi-aici-tu-nu-ai-şcoală. Ne întâlnim cu Ionuţa, intrăm în şcoală şi ca să găsim clasa ne luăm după un individ cu o hartă în mână (de istorie). Găsim clasa, mai bârfesc cu Măslină Curmală copilaşul care a venit la bairam, şi îmi găsesc loc lângă o veche cunoştinţă.

Sună de intrare, intră doamna profesoară. Nu ne observă, aşa că mă duc la dânsa.

"Doamna pro..."
Şi deodată mă strânge tare la pept şi îmi spune că arăt foarte bine :D
"Ci mi-ai luat aicia? Bomboani?"

..............................................................

Mai trebuia să scriu nişte chestii pe care nu mi le mai amintesc (printre acre concertul lui Tomescu, de la care am luat autograf, şi spectacolul de balet), aşa că decât să rămân în urmă o să spun pur şi simplu că mâine  plec la Buciureşti, fiindcă miercuri, am minunatul examen (am luat A la simulare!!). Apoi plec iar pentru că duminică am proba de speaking.

Revin cu detalii. Cred. Sper.

joi, 24 mai 2012

Să ne trăieşti, Tăuraş!

 (Da, ştiu că trebuia să public asta acum o lună şi ceva.)

M-am decis, totuşi, să organizez un bairam, aşa că am început să dau telefoane şi/sau mesaje la lume, poate adun măcar doi-trei din cinşpe.

"Pisi, nu pot veni, mă strânge un pantof şi am diaree. Să nu te superi, da?"
"Îmi pare atât de rău că nu pot, trebuie să merg cu unul într-un loc să facem o chestie şi îţi dai seama că n-am cum să vin..."

Dar am fost 9 (!!) cu toţii, deci nu a mai trebuit, ca în anii trecuţi, să îmi ofer flori singură să stau toată ziua acasă ca să răspund la telefon când mă sună bunica, bunicul, vărul de-al cinşpelea cu care cică am copilărit (vreo două ore, la o aniversare), bunica (din nou) etc.

Ajung la locul cu pricina împreună cu Rafi, după care au venit şi TH şi Măslină Curmală prietenul ei.

"Vezi că s-ar putea să fii singurul mascul de aici..." în spun, căci nu ştiam dacă Paulică vine.
"Nu mă deranjează." răspunde rânjind.

Ştef, Bee, Geo şi mult-aşteptatul Paulică sosec şi ei, însă în acelaşi timp mă sună Milka, spunând că nu ştie cum să ajungă.

"OK, Milka, stai liniştită, respiră... Imediat te sun înapoi."

Mă duc la pupat cu invitaţii, apoi bărbatul lui TH se oferă să se ducă el după Milka. În sfârşit, suntem în formulă completă.

Până vine păpica, bârfesc cu Ştef despre copchilaşul care zdrăngăneşte la pian ('ăl de la concerte; vezi postările de anul trecut).

"Mi-a acceptat cererea de prietenie şi..."
"...şi..."
"Am văzut că era single..."
"Geo, Geo, e single, e single!"
"...a fost, pentru o zi."
"Geo, nu mai e single. Ai avut şi tu o noapte liniştită, în care ai visat frumos... Oooff!"

Vine mâncarea, însă fiind două platouri la 9 inşi, ne-am chinuit să transportăm alimentele din ele în farfuria proprie. Noroc de Paul, care a stat mai mult să ne pună nouă păpica decât să şi-o mănânce pe a lui.

A urmat momentul de glorie, când am cântat la pian, care între timp fusese acordat. Chiar şi aşa, suna ca naiba. Aplauze. Fluierături (bine, exagerez). Clape blocate înăuntru. Măcar mi-am făcut şi eu damblaua.

TH şi bărbatul ei au plecat înainte să înceapă nebuneala, din păcate (mulţumeeeesc pentru maşinuţă!)

Şezând lângă Rafi, am bârfit mai tot timpul. Apoi Paul s-a apucat de făcut nişte numere de magie şi lumea a vrut să deschidem TV-ul, ca să ne uităm la "Românii-au-talent-bagă-ţara-n-faliment".

"Deci cum poţi să accepţi nişte inşi care cântă la legume?..." întreabă Milka.
"Da' tu poţi să cânţi la morcov? Nu poţi! Deci taci acolo!" zice Paul.

Ştef ne-a arătat cum fac broaştele ţestoase în călduri şi după asta i-am spus chelnerului cu faţă de turc să aducă tortul.

Vine tortul. Lumea se ridică în picioare. Linişte.

"Cântaţi, bă!"

Aşa. Bun. Îmi dau lacrimile de emoţie. Acum beutura. Bibi îşi mai pune un pahar. Sau două.

Geo şi Paul pleacă şi ei, iar noi mai rămânem până ne hotărâm care cum şi cu cine plecăm.

"Bibi, te ducem noi acasă, dacă vrei." îi zic.
"Mersi. Stai să-l anunţ pe tata. [răspunde frate-său]. Mihai, zi-i lui tati că merg cu maşina acasă. Repetă. [Mihai repetă]. Bun."

O lăsăm pe Milka acasă, apoi pe Rafi, apoi mergem până la ţărănoaia unde stă Bibi s-o lăsăm şi pe ea.

A fost chiar mişto.

(Acu' mai trebuie să scriu o postare despre ce s-a întâmplat acum vreo 3 săptămâni. Argh.)

marți, 17 aprilie 2012

Ce-am mai făcut- Partea a doua

Iar n-am mai scris de juma' de an.

Am terminat cu olimpiadele şi m-am apucat de ceva mai serios, adică pregătirea pentru CAE pe care îl dau... îl dau îîîîîn............... iunie! Deci până atunci trebuie să mă struggle ca să iau o notă decentă (adică A), şi cum nu prea am timp, am decis să mă dedic trup şi suflet studiului în vacanţa asta (cât a mai rămas din ea).

Parcă văd că iau 79%. Şi aşa de la începutul anului am fost "so close" în mai toate chestiile cu care am avut de-a face.


O să mai scriu la sfârşitul săptămânii, deocamdată dau telefoane şi mesaje. Schimb sufixul duminică.

marți, 21 februarie 2012

Ce-am mai făcut

Răspuns: rubeolă. Sau pojar german, cum se zice-n popor.

Am stat două săptămâni acasă, ceea ce e mişto, în principiu. Problema e că am pierdut destul de multe teste slash lecţii slash teme slash proiecte şi, deşi în fiecare dimineaţă îmi puneam în gând să termin la timp tot ce am de făcut.........nu prea reuşeam.

Daaar m-am întors pe meleagurile patriei, fiind primită cu aplauze din partea a doi-trei indivizi şi, deci, totul a revenit la normal (sau nu).

Mai mult decât atât, a venit acea perioadă a anului când lumea consideră că eşti îndeajuns de deştept încât să îţi pierzi câteva sâmbete la olimpiezi. De prima etapă la engleză am trecut în mod glorios cu un superb punctaj de 9.50, sâmbătă e următoarea etapă, iar sâmbăta ailaltă văd la ce mă mai duc, în funcţie de ce randament dau săptămâna asta. Adică cealaltă opţiune ar fi minunata, fascinanta şi palpitanta olimpiadă de germană, lucru de care Duamna se interesează în permanenţă, ajutându-mă şi îndrumându-mă oricând e nevoie (mai ales când povesteşte din tinereţea dânsei şi cum s-a desfăşurat ultima întâlnire cu primul iubit- sau era invers?). La engleză e mai mişto, am reuşit în sfârşit să o mulţumesc pe doamnă cu o scrisoare despre ţigani.

În rest, subzist eroic.

marți, 14 februarie 2012

Amintiri din fragedă pruncie- Partea a treia şi ultima

Desigur că am uitat să mai scriu nişte lucruri.


Premergătorul

Vitezomanu' Gică, şi-a luat maşină mică, roşie ca focu' să-i surâdă norocuuuuu'!

Premergătorul era împrumutat de la o tanti din cartier şi a fost utilizat pentru puţin timp de mine. Ai mei mi-l legau de şifonier cu o sfoară de treij' de centimetri (hai 40) şi Copilu' se plimba ţanţoş cu aparatura ataşată de el în timp ce babalâcii se uitau la TV. Asta până când a intrat Buinca în cameră, cu o expresie compătimitoare şi exclamând dureros: "Mamă... Dar ce i-aţi făcut?..."


Dinozaurii

Aveam un poster lipit cu scotch deasupra patului şi îi ştiam pe toţi după nume. Păcat că Buinca l-a scos după ce ne-am mutat... Gr...


Alte chestii aşezate deasupra patului

Cum ar fi casetele video, pe care am ţinut să le pun pe verticală, deşi raftul era destul de îngust. Dimineaţa- sânge, şerveţele, tata vai de capul (de fapt, nasul) lui. La vederea monstruosului spectacol, l-am întrebat, afectuos, pe rănit: "Tati, dar ce casetă ţi-a spart nasul, Pisicile Aristocrate sau 101 Dalmaţieni?"


Combina

A adus-o Tati când aveam vreo 4-5 ani. Mi-a spus că singurele butoane pe care puteam apăsa erau alea trei verzi, pe care scria Jazz, Rock şi Classic. Apoi m-a învăţat să butonez şi la celelalte- DJ Bobo m-am făcut!


Diafilmele

Cred că aveam două aparate de diafilm, unul de la vecina de alături, altul de la Buinca de la servici (ştiu sigur că unul era crem şi altul gri). Oricum, în fiecare seară (chiar şi după ce ne-am mutat) Mami îmi punea diafilme, iar dacă o lăsam să se uite înainte la televizor fără să o pisez la căpşor, îmi punea chiar cinci diafilme pe zi!


Landoul

Mov. Era superb. Ce scandal am făcut când l-a vândut Mami (aveam 3 ani, şi ca să evite cât de cât circul l-a vândut în timp ce dormeam).


Cred că asta e tot, dacă îmi mai amintesc ceva mai scriu.

vineri, 10 februarie 2012

Lizuca fără Patrocle

Am cuncoscut-o pe Lizuca acum mulţi ani, pe forumul acela despre dobitoace. Din prima clipă mi-am dat seama de originile ei olteneşti (deşi e fan Steaua), dar am reuşit să trec peste durerile de ochi pe care ţi le provoacă utilizarea excesivă a perfectului simplu în scris şi ne-am împretenit repede.

Mai târziu şi-a creat ea propriul forum, unde putu să vorbească olteneşte şi mai mult, şi unde chiar spuneam bancuri cu olteni. Alături de ea şi de 'ailaltă, am împărtăşit experienţe mai mult sau mai puţin fericite, însă atât de personale încât am implorat-o cu mâna pe mouse să facă o magie să nu mai fie vizibile topicurile alea şi celor care n-au cont pe forum. Şi uitaţi aşa am ajuns să scriu despre ea, că na, omu' nu face nimic pă gratis.


Ţin minte că odată am căutat-o pe net şi am văzut că era colegă de clasă (şi de bancă, la un moment dat) cu un tip, Husein, despre care a povestit multe lucruri minunate.

Se pricepea să povestească, dar cel mai mult îi plăcea să dea sfaturi, chiar dacă ele nu foloseau la nimic.


Se uita la Top Gear şi era fan James May, asta până când a apărut rapperul acela negru pe care îl puteţi vedea în partea din dreapta a acestei pagini, la persoane interesate. Nu o să înţeleg niciodată ce vede la ăla; poate îi place coafura lui, că tot spunea că hairstyling-ul, ca şi sporturile extreme, sunt hobby-urile ei.

Dar cele mai frumoase amintiri cu ea le am din vremea când citeam şi discutam horoscopul împreună. Fiind amândouă de aceeaşi zodie, petreceam ore în şir citind mail-uri forwardate scrise de Urania, interpretam fiecare cuvinţel, urmând ca, în final, să confirmăm că totul "ni se potriveşte perfect".

*speech emoţionant mode selected*

Deşi nu am scris pagini întregi despre tine (pentru că nu mai am imaginaţie), Lizuca, să ştii că eşti o persoană... o persoană... EXTRAORDINARĂ (adică anormală). De fiecare dată când deschid calculatorul mă gândesc să intru cât mai repede pe forum, să văd, să învăţ din SFATURILE tale oferite din SUFLET.(de fapt, prima dată intru pe Facebook, dar dă bine dacă scriu aşa). M-ai ajutat să mă REDESCOPĂR.

Şi acum, pe bune, chiar eşti o tipă ok. :)

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Amintiri din fragedă pruncie- Partea a II-a

Adică ce am uitat să scriu data trecută.


Tanti Dorina

Asistenta dentistei, mânca-o-ar mama. Chiar că "mânca-o-ar". Păi dacă plodu' zbiară când îl duci la dentist, ce îi faci? Mami, ţine de o mână, axistenta, de cealaltă, Tati, ţine de picoare! Perfect! Nu se mai zbate copilu'. Ia să pună Tanti Dorina plombiţă la fetiţă. Dacă poate. Dar nu poate. Că fetiţa muşcă pe Tanti Dorina de degeţel. Gata, aşa nu merge. Mai veniţi mai încolo pe la noi. Când se mai linişteşte copila. Sau nu mai veniţi.


Cealaltă bunică

Căreia îi spuneam că nu e bunica mea adevărată, că Buinca e bunica mea adevărată, ce mai, scandal OTVlist îi făceam. Odată a încercat să-mi scoată un dinte cu aţa legată de uşă, după ce înainte mă cicălise câteva ceasuri că cică să nu-l scot. Acum e în regulă, dar tot la fel de tare vorbeşte.


Căţeii leneşi şi puricoşi

Câinii de lângă aeroport, care dormeau şi se scărpinau tot timpul (de aici şi numele).


Gâzele din poieniţă

Era o cărticică ce se numea aşa, pe care am... distrus-o şi tot ce îmi amintesc este că a fost aruncată la veceu. Nu cred că e adevărat, dar încă mai am imaginea aceea în minte (deşi e posibil să fac o confuzie, ştiţi că şi Billa 1 tot la veceu a fost aruncată). În sfârşit, după aceea am cumpărat altă cărticică, la fel (dubios, căci aşa s-a întâmplat şi cu Billele).


Pieţica

Acum e închisă (în sensul că e indoors), şi dacă nu mă înşel are o uşă la etaj, care dă în gol. Pe vremuri era frumoasă, deşi niciodată n-am fost fan pieţe. Pe una din vânzătoare, care mai e şi acum acolo, o ştiu de când m-am născut. Exista şi un stănduleţ cu bomboane portocalii (nu spun "cu portocale", căci numai cu portocale nu erau).


Tanti cu cerceii din magnet

Stătea la un bloc apropiat, la etajul 10000 şi avea o păpăgăliţă pe nume Tulica, fiindcă întotdeauna voia să zboare din cuşcă (pe prima pereche a lui Coco tot Tulica o chema şi asta chiar a scăpat de tot din colivie, după ce îşi agresase zilnic bărbatul, dar să nu deviem de la subiect). În fine, Tanti, printre altele, comercializa şi niste cercei cu magnet, pe care Mami nu voia să-i cumpere, însă Tanti a insistat atât de mult încât, chiar după ce am ieşit din apartamentul ei, tot stătea în prag, fluturând perechile de cercei. Dar era de treabă, am auzit că s-a măritat între timp.


Garoafa hermafrodită şi Vasile

Garoafa era prieten(ă) cu Vasile, ambii copii fiind de la orfelinat. Nici doamna educatoare nu ştia dacă e fată sau băiat, iar pe Vasile îl ruga întotdeauna să se ducă la baie şi să-şi sufle nasul. Adorabil.


Polonic

Polonic era un vecin de scară, pentru care copiii reprezentau un obiect al pierzaniei, întruchiparea ghiavolului şi chiar ghiavolul în persoană. De aceea toată drăcăraia cânta şlagărul cu "Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor/ Nu, că eşti mic şi te cheamă poloniiiic!"


Şeful de scară

Altul (Dumnezeu să-l ierte). Nevastă-sa era de treabă, dar el distrugea oamenii de zăpadă făcuţi de noi.


Roşia

La un moment dat Mami îmi pusese ceva de papa pe masă. Până să apuce să taie roşia, eu am luat-o şi am aruncat-o în vitrina de sticlă, roşia făcând fleaşc exact ca la Tom şi Jerry.


Plus alte chestii pe care le-am aruncat în felul ăsta

Cum ar fi oul acela de guguştiuc din balcon, despre care credeam că e o mingiuţă. Ce s-a mai năclăit covorul de gălbenuş... (îmi place cuvântul ăsta, "năclăit".) Sau când am dat cu ciulama în Buinca.


(Poate va urma, dacă îmi mai amintesc ceva.)

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Amintiri din fragedă pruncie - Partea I

De cât timp îmi doream să scriu asta!

Deeeeci.

Bunica a.k.a. Buinca

Pe vremuri nu era aşa naivă, sau cel puţin nu mi se părea. Nu mi-a spus în viaţa ei "nu", nici măcar atunci când i-am împletit chestiile alea de la mixer în cap, pe post de bigudiuri. Acum e dependentă de teleshopping, ia pastile pentru diabet care încă sunt în curs de testare şi este o cititoare înrăită a revistei "Prevention", pe care o cumpără de la magazinul Billa de lângă apartamentul ei. Are un boyfriend care îmi făcuse cadou un ciocan de jucărie cu care îi dădeam mamei în cap. Am uitat să menţionez: dacă ai o problemă, orice fel de problemă (de sănătate, psihică, sentimentală, uneori chiar dacă nu ai nicio problemă) îţi îndeasă pe nas propolis, că "mamă, face bine, îţi îţi îţi zic eu, mamă".


Billa (mă rog, Billele)

Pe prima am avut-o la 3 ani. După ce m-a muşcat de unghie, am început să mă plimb cu ea prin casă, aşa agăţată de deget cum era. A murit la scurt timp după aceea, însă eu, optimistă din fire cum sunt, am exclamat entuziastă: "Nu-i nimic! Cumpărăm alta!" Am cumpărat alta după vreo doi-trei ani, care a făcut conjunctivită, a murit, am cumpărat alta după alţi doi ani, însă avea carapacea foarte moale şi a murit şi ea. Prima a fost aruncată la veceu, ultimele două sunt îngropate într-un morman pe pietriş ce se poate (putea, că acum e o spălătorie acolo) vedea de la geamul apartamentului.


Bilele

Alea din sticlă. Erau la modă pe atunci prin cartier şi copiii le dădeau/luau la schimb. Eu n-am făcut niciodată schimb, pentru că ale mele erau mai frumoase, în sensul că nu erau opace, ci aveau un fel de pastă semi-transparentă în ele.


Drăcăraia

Şi anume vecinul de alături, prietenu' meu cel mai bun pi cari nu l-am mai văzut de vreo doişpe ani, vecina de jos care venea mereu la ai mei şi cerea pastă de dinţi, prietena ei de la scara vecină care avea un frate care îşi spărsese capul şi mi-era frică de el şi nu în ultimul rând, Remus. Da, Remus pe care l-am aruncat în noroi, l-am făcut praf deşi era mai mare cu două săptămâni decât mine (ce-i drept, când s-a ridicat plodu' din rahat arăta atât de urât încât m-am speriat şi-am început să plâng).


Doamna Mărioara (şi soţul dânsei, Domnul Mărioru')

Educatoarea de la grupa pregătitoare şi mijlocie (în ordinea asta) şi o adoratoare a mea. M-am întâlnit anul trecut cu dânsa, era neschimbată. De Domnu' Mărioru' nu mai ştiu nimic; prima şi ultima dată când l-am văzut a fost când repara ceva la nişte paturi de lemn fără pernă (chiar, acum îmi dau seama că noi nici n-aveam perne la grădi. Aveam un radiator, în schimb, pe care doamna Popa îl lua de lângă mine de fiecare dată. Şi pe dânsa am văzut-o mai demult, era neschimbată, adică arăta la fel de rău).


Cutia

Confecţionată din carton şi plină cu jucării. Mami o răsturna ori de câte ori voiam, iar din mormanul de douăj' de mii de chichiţe îmi alegeam o chichiţă cum care mă jucam. Sau îl rugam pe tati să-mi desfacă vreo jucărie cumpărată de la standuri, ca să văd ce e în ea. Sau ne jucam cu ambalajele de la Ou Kinder, alea portocalii în formă de bombe. Desigur că nu făceam ordine după noi.


Furnicile

Pe care le luam drăgăstos în mână şi le omoram. Nu spun mai mult, că vin ONG-urile în faţa geamului, cu pancarte şi petiţii.


Băietu'

Motanul unei băbuţe de la un bloc din apropiere. Era portocaliu tărcat şi stătea în curticica din faţa (spatele?) blocului. Mă duceam în fiecare zi să-l văd... până când... nu mai rămăseseră decât castroanele cu mâncare...


Vaccinurile

Plângeam (a se citi: "zbieram") încă de cum plecam de acasă. Ceilalţi plozi abia dacă scoteau un sunet când îi înţepa, dar eu mâncam nervii, sufletele şi mai ales timpanele tuturor. (Partea naşpa e că am continuat să fac la fel mulţi ani după primele vaccinuri).


Animalele lipicioase

Cumpărate tot de la standuri, erau multicolore şi se lipeau de mobilă. Miroseau a cauciuc şi când le dezlipeai lăsau o urmă urâtă. Se umpleau de jeg, cu timpul, şi trebuia să cumpărăm altele (dar tot prima generaţie a fost cea mai frumoasă).


Hipopotamii

Mi-i adusese Bunica de la servici de la ea. Erau patru hipopotami pe o suprafaţă din plastic, iar în mijloc, nişte bile pe care trebuiau să le prindă. Bine, mecanismul era stricat, dar erau superbi.


Abţibildurile

Erau lipite pe fiecare centimetru pătrat de pe uşă. Aveam şi un poster cu ursul polar de la Coca-Cola, dar după ce a plecat Bestia de mine, bunica a vopsit uşa şi ăsta a fost sfârşitul lor.


Desenele (alea de pe Cartoon)

Închei prima parte cu ce mi-a fost cel mai drag. Mi-era frică de Lurch de la familia Addams, Johnny Bravo şi Johnny Quest, dar în rest mă uitam la orice. La un moment dat nişte lefteri din cartier nu au plătit cablul, nenorociţii, şi am fost nevoită să mă uit pe Fox Kids. A durat o lună până să revină Cartoon-ul, vă daţi seama, O LUNĂ (!!!)