sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Romania, fă-te că lucrezi!

Cu aproximativ o săptămână înainte să plec, am realizat că modesta cercetare pe care o făcusem pentru conferinţă nu avea nicio treabă cu nimic. Cu atât mai puţin, speech-ul. Aşa că scrie speech nou la zece seara, trimite-i-l profei, refă-l că profa zice că e bun dar nu prea e, nu-l mai refă că te doare-n curry că nu-i bun speech-ul tău cu citate din Goethe, învaţă-l că n-ai voie să-l citeşti, dormi liniştită că mâine tre' să fii gata să lupţi pentru pacea-n lume!

În ziua cu pricina, ne întâlnim cu cei doi americani, căci urma să îi ducem şi pe ei la Iaşi (noi, adică eu şi babalâcii). Ea - un sfert birmaneză, el- un sfert Neanderthal, un sfert Tom Hanks în "Naufragiatul". Discuţii despre România, mâncarea junk-food de care le era dor, infractorii din SUA şi descoperirile ei în biologie. La sfârşitul drumului îmi înmânează un pachet de cookies făcute în casă, pe care abia săptămâna asta l-am deschis şi ţin să precizez că fursecurile de la Billa pline de E-uri sunt mult mai bune.

Ajungem la Aulă. Fac cunoştinţă cu încă trei americani, inclusiv o negresă care îmi povesteşte despre cum a învăţat româna de pe TVR1 şi Acasă TeVe. După Opening Ceremony, merg la liceu să iau apetisantul prânz constând în roşii necoapte, şniţel fără ou/pesmet şi cartofi semi-prăjiţi uriaşi. Intru apoi în sala de dezbateri şi sunt imediat abordată de o individă:

"Hei, Romania, ce sună mai bine, Libya sau Emirates?"
"Um, Emirates."
"Vezi, Libya, ţi-am spus că toţi vor spune Emirates."

Aproape toţi au citit speech-urile, iar când a venit rândul meu, am fost nevoită să renunţ la citatul din Goethe. Chiar şi aşa...

"Can this delegate reach to a conclusion?" mă întreabă Chairperson-ul care semăna cu Leonard Whiting (chiar mai mult decât Tipul care seamănă cu Leonard Whiting).

Măcar am învăţat cum se spune în Tamil la "Distinguished chairs, honorable delegates".

La sfârşitul zilei, după caucus şi redactarea rezoluţiilor privind drepturile pinguinilor homosexuali şi a câinilor comunitari, eram frântă. În schimb, m-am întâlnit cu vreo trei con-orăşeni, şi anume Lala, colega ei şi un tip care semăna cu Popică, vorbea ca Popică, îl chema ca pe Popică, dar nu avea nicio treabă cu Popică, în schimb spunea bancuri cu somalezi şi români:

"Tu ce ţară eşti?" mă întreabă. "Ah, Romania... land of choice."
"The Carpathian garden."
"Explore the Carpathian garden."
"Just garden, no roads."

A doua zi e fost dedicată dezbaterilor. 8 ore de dezbateri. Eu- varză (vorba Rusiei, "bine că nu eşti păstârnac.") Bombe nucleare. Bio-diesele. Câini comunitari şi pinguini homosexuali. Somalezi graşi. Coreeni de nord care "ţin la populaţia lor". Chestii despre care nu aveam idee. Desigur, partea mea preferată era aceea când ridicam pancartele, ca să votăm. Germany chiar m-a rugat să-i votez rezoluţia, dar din păcate I didn't agree with her Scheisse.

A treia zi- dezbateri din nou la General Assembly. Cam aceeaşi chestie, Românie, fă-te că lucrezi şi că-ţi dai interesul. Sri Lanka, în spatele meu, murmura "You, bitches..." când lumea nu îi vota amendamentul. O altă Sri Lanka de la alt comitet m-a îmbrăţişat, întrebându-mă ce scrie pe ecuson.

"E numele meu." îi spun.
"Ăăă...ai un nume ciudat..."
"I blame my parents."

Gr...

Negresa mi-a făcut o poză cu pancarta şi ecusonul, a urmat premierea, Chairperson-ul nu mai contenea să vorbească despre delegate of France şi... pa-pa, Iaşi, welcome acasă!

All in all, a fost o experienţă frumoasă. Nu ştiu dacă mai merg şi anul viitor, dar da, mi-a plăcut.

vineri, 4 noiembrie 2011

Good evening, honorable delegate of Romania!

(Asta-s eu.)

Deci. În mai puţin de o lună o să fiu o "honorable delegate in the Environment Committee" la ceea ce se cheamă IasiMUN. Mărturisesc că nu m-am pregătit foarte bine până acum şi o să mă las pe ultima sută de metri. Mărturisesc de asemenea că mi-e frică fiindcă n-o să am timp să mă pregătesc. Dar o să fie bine. Sper.

Aparte de asta, în tot acest timp m-am ocupat cu diferite chestii banale şi ne-banale.

Încă îmi antrenez răbdarea, 6 ore pe zi, mulţumită colegei mele de bancă. Am ajuns deja la nivelul următor, când, în timpul testelor, colega loveşte cu pumnii în bancă, vorbeşte singură, îmi pronunţă numele cu voce fantomatică şi se autoserveşte cu foi de la mine, după ce trage de vreo paişpe mii de ori de foaia pe care scriu eu.

"Sî ştii cî nu îţi mâncam tiestul dacî mă lăsai sî mă uit şî io."

Sunt sigură că nu mi-l mânca, Doamne fereşte!, dar nervii mi i-a mâncat, draga de ea.


Am fost chiar şi de servici pe şcoală, trei ore la Iteşti, trei la intrare. Toată lumea avea ceva cu uşile, că de ce nu le închid, în timp ce poporul trece prin ele. La un moment dat au venit doi tipi dubioşi, zicând că sunt de la poliţie şi rugându-mă să le arăt unde e cancelaria. Un prof de religie, apropiindu-se de masă, cu mâinile în buzunar şi fără să se uite la mine, spune:

"Bună. Tu nu ai voie să pleci de aici, nu?"
"Nu chiar."
"Pff, bine, voiam să te rog să-mi iei o clătită de la magazin..."

Nu spun nimic.

"...dar, lasă că mai am timp, mă duc eu."

Un alt nene mi-a răspuns la salut cu un "Bună zâua" vioi, iar Hitler mă tot întreba la ce învăţ.

Probabil o să-mi mai amintesc alte chestii pe parcurs, dar nu mai vreau să rămân în urmă, deci o să public deocamdată chestia asta.