sâmbătă, 5 februarie 2011

În sfârşit...

...ceea ce aştepta(ţ)i. Da, tu, tu, tu şi tipul din dreapta.

Glumeam.

Postarea asta a fost, este şi va fi despre tine, Milka. "Milka" pentru că aşa ai vrut tu să te cheme. Deşi am descoperit că numele tău real vine din greacă (!!!). E pentru prima dată când scriu ceva "la comandă", deci trebuie să fie ceva care să te emoţioneze profund...să te facă să plângi... după care să dai copy-paste la ceea ce am scris şi să pui la status vorbele mele de duh.

Încep cu începutul, pentru necunoscători şi nu numai.

O ştiu pe Milka de mai bine de patru ani. O ţin minte şezând pe acel scaun plin de acuarele, în banca a...ăăă...treia (parcă) de la geam, alături de Scruffy (care pe atunci nu poseda un păr de doi kilometri). Eu stăteam în celălalt capăt al clasei, în prima bancă, ascultându-l pe tipul cu voce de trompetă vorbind despre delicatesele culinare ale foştilor colegi şi uitându-mă cruciş la profesorul de religie care desena liniuţe pe un caiet cu foi îngălbenite de trecerea vremii. Deşi atunci de-abia dacă o observasem pe Milka, nu ştiam cât de mult avea să-şi pună amprenta asupra vieţii mele mai târziu.

Milka era înnebunită după două lucruri: Profa de Română şi fursecurile mele fără gluten.Probabil că încă este, deşi subsemnata a renunţat de mult la fursecuri. Şi avea părul lung "până la fund". Şi o vestă de blugi. Şi un sarafan de blugi în care venise îmbrăcată în mijlocul iernii. Şi plângea când lua un 9. Şi spăla buretele la fiecare 10 secunde când ştergea tabla. Şi i-a luat doi ani să scrie amintirea de pe tricou (plus că a fost şi prima care a scris!) Pentru că era şi este o perfecţionistă. (şi te rog nu mă contrazice aici. Taci şi înghite.)

La un moment dat ajunsese să urască pe toată lumea, cu excepţia a două persoane, şi anume Ionuţa şi Altex (nu mă contrazice nici aici. Scriai pe bileţele "I hate everyone", teribilisto. Ha!). După aia ori o fi ascultat prea mult John Lennon, ori o răpiseră extratereştrii pacifişti, că nu mai ura chiar pe toată lumea.

Mai mult, era de-a dreptul emo...tivă. Nu mă refer la plânsul la comandă, ci la cum a reacţionat la videoclipul Profei de Chimie (snoof, snoof) sau la cel cu clasa, de la sfârşitul anului (uee, uee).

Apropo de emoţii, îmi spunea acum ceva timp că ea nu roşeşte. Gogoşi. Măi, Milko, tu crezi că pot uita vreodată tenul tău de culoarea steagului URSS atunci când domnul Bărbos ţi-a mângâiat afectuos spatele în timpul uneia dintre orele de curs? Nu te preface că nu îţi aminteşti. Se poate şi mai rău.

Vezi ce memorie bună am? Aşa de bună încât mi-am amintit de ziua ta la vreo două zile după "bairam", când m-am trezit peste noapte să mănânc, iar ciocolata mi-a amintit de aricii (comestibili, desigur) pe care i-ai adus la şcoală cu ani în urmă (când eram mai tineri). Peste câţiva ani îţi voi ura "la mulţi ani" cu un an întârziere (ceea ce nu e chiar aşa de rău).

Am făcut un efort supraomenesc să te fac să snoof snoof, dar tare mă tem că nu am reuşit. Nu ştiu ce să mai scriu. Îţi doresc succes în viaţă, ai fost (haha, ai fost) o prietenă de milioane etc. etc. sună prea banal pentru o văcuţă...ăăă...persoană sublimă ca tine (şi nu sunt sarcastică).

În fine, încă am convingerea că nu trebuia să îţi arăt blogul. A mic) pentru că ai avut obrăznicia de a cere să apari ca protagonistă în el şi B mic) fiindcă ştiu că îl vei arăta (dacă nu ai făcut-o deja) şi altora, deci reputaţia mea e pusă în joc, mai ales că eu nu posed "enough courage".

Asta e. C'est fini, vorba ta.

P.S.: Îmi datorezi 7 lei.

P.P.S.: Na că te-am făcut să plângi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu