marți, 27 decembrie 2011

Pă final de an...

...o ultimă postare.

Dar iar n-am mai scris de vreo lună, aşa că încep cu începutul.

Am mers la patinoar cu Milka şi Ionuţa. Desigur că mai mult am stat pe margine şi am bârfit, căci Dobi nu ştie să patineze. Partea naşpa e că nu îmi amintesc de câte ori am căzut, dar a fost frumos.

Peste o săptămână am mers la ziua Milkăi şi am văzut un film cu Ashton Kutcher în pantaloni albaştri cu carouri de care am şi eu, apoi am aşteptat douăj' de ani să ne aducă pizza şi fresh-ul de portocale al Milkăi (i-am spus că fresh-ul nu e bun în perioada asta, dar ea: "Batman, Batman!" Să-i fi văzut faţa după ce a degustat primul mililitru din suculeţ; poate de aceea s-a şi înfruptat din berea lui Mike cât acesta era plecat).

Şi am terminat primul semestru forti ghini (dar important e că l-am terminat. Doi ani şi jumătate to go!).

Moşul mi-a adus o superbă pereche de patine din cauza cărora mă dor gleznele, aşa că i le-am donat mamei, care ieri a căzut rău de tot la patinoar. Sper să nu fie foarte grav.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Romania, fă-te că lucrezi!

Cu aproximativ o săptămână înainte să plec, am realizat că modesta cercetare pe care o făcusem pentru conferinţă nu avea nicio treabă cu nimic. Cu atât mai puţin, speech-ul. Aşa că scrie speech nou la zece seara, trimite-i-l profei, refă-l că profa zice că e bun dar nu prea e, nu-l mai refă că te doare-n curry că nu-i bun speech-ul tău cu citate din Goethe, învaţă-l că n-ai voie să-l citeşti, dormi liniştită că mâine tre' să fii gata să lupţi pentru pacea-n lume!

În ziua cu pricina, ne întâlnim cu cei doi americani, căci urma să îi ducem şi pe ei la Iaşi (noi, adică eu şi babalâcii). Ea - un sfert birmaneză, el- un sfert Neanderthal, un sfert Tom Hanks în "Naufragiatul". Discuţii despre România, mâncarea junk-food de care le era dor, infractorii din SUA şi descoperirile ei în biologie. La sfârşitul drumului îmi înmânează un pachet de cookies făcute în casă, pe care abia săptămâna asta l-am deschis şi ţin să precizez că fursecurile de la Billa pline de E-uri sunt mult mai bune.

Ajungem la Aulă. Fac cunoştinţă cu încă trei americani, inclusiv o negresă care îmi povesteşte despre cum a învăţat româna de pe TVR1 şi Acasă TeVe. După Opening Ceremony, merg la liceu să iau apetisantul prânz constând în roşii necoapte, şniţel fără ou/pesmet şi cartofi semi-prăjiţi uriaşi. Intru apoi în sala de dezbateri şi sunt imediat abordată de o individă:

"Hei, Romania, ce sună mai bine, Libya sau Emirates?"
"Um, Emirates."
"Vezi, Libya, ţi-am spus că toţi vor spune Emirates."

Aproape toţi au citit speech-urile, iar când a venit rândul meu, am fost nevoită să renunţ la citatul din Goethe. Chiar şi aşa...

"Can this delegate reach to a conclusion?" mă întreabă Chairperson-ul care semăna cu Leonard Whiting (chiar mai mult decât Tipul care seamănă cu Leonard Whiting).

Măcar am învăţat cum se spune în Tamil la "Distinguished chairs, honorable delegates".

La sfârşitul zilei, după caucus şi redactarea rezoluţiilor privind drepturile pinguinilor homosexuali şi a câinilor comunitari, eram frântă. În schimb, m-am întâlnit cu vreo trei con-orăşeni, şi anume Lala, colega ei şi un tip care semăna cu Popică, vorbea ca Popică, îl chema ca pe Popică, dar nu avea nicio treabă cu Popică, în schimb spunea bancuri cu somalezi şi români:

"Tu ce ţară eşti?" mă întreabă. "Ah, Romania... land of choice."
"The Carpathian garden."
"Explore the Carpathian garden."
"Just garden, no roads."

A doua zi e fost dedicată dezbaterilor. 8 ore de dezbateri. Eu- varză (vorba Rusiei, "bine că nu eşti păstârnac.") Bombe nucleare. Bio-diesele. Câini comunitari şi pinguini homosexuali. Somalezi graşi. Coreeni de nord care "ţin la populaţia lor". Chestii despre care nu aveam idee. Desigur, partea mea preferată era aceea când ridicam pancartele, ca să votăm. Germany chiar m-a rugat să-i votez rezoluţia, dar din păcate I didn't agree with her Scheisse.

A treia zi- dezbateri din nou la General Assembly. Cam aceeaşi chestie, Românie, fă-te că lucrezi şi că-ţi dai interesul. Sri Lanka, în spatele meu, murmura "You, bitches..." când lumea nu îi vota amendamentul. O altă Sri Lanka de la alt comitet m-a îmbrăţişat, întrebându-mă ce scrie pe ecuson.

"E numele meu." îi spun.
"Ăăă...ai un nume ciudat..."
"I blame my parents."

Gr...

Negresa mi-a făcut o poză cu pancarta şi ecusonul, a urmat premierea, Chairperson-ul nu mai contenea să vorbească despre delegate of France şi... pa-pa, Iaşi, welcome acasă!

All in all, a fost o experienţă frumoasă. Nu ştiu dacă mai merg şi anul viitor, dar da, mi-a plăcut.

vineri, 4 noiembrie 2011

Good evening, honorable delegate of Romania!

(Asta-s eu.)

Deci. În mai puţin de o lună o să fiu o "honorable delegate in the Environment Committee" la ceea ce se cheamă IasiMUN. Mărturisesc că nu m-am pregătit foarte bine până acum şi o să mă las pe ultima sută de metri. Mărturisesc de asemenea că mi-e frică fiindcă n-o să am timp să mă pregătesc. Dar o să fie bine. Sper.

Aparte de asta, în tot acest timp m-am ocupat cu diferite chestii banale şi ne-banale.

Încă îmi antrenez răbdarea, 6 ore pe zi, mulţumită colegei mele de bancă. Am ajuns deja la nivelul următor, când, în timpul testelor, colega loveşte cu pumnii în bancă, vorbeşte singură, îmi pronunţă numele cu voce fantomatică şi se autoserveşte cu foi de la mine, după ce trage de vreo paişpe mii de ori de foaia pe care scriu eu.

"Sî ştii cî nu îţi mâncam tiestul dacî mă lăsai sî mă uit şî io."

Sunt sigură că nu mi-l mânca, Doamne fereşte!, dar nervii mi i-a mâncat, draga de ea.


Am fost chiar şi de servici pe şcoală, trei ore la Iteşti, trei la intrare. Toată lumea avea ceva cu uşile, că de ce nu le închid, în timp ce poporul trece prin ele. La un moment dat au venit doi tipi dubioşi, zicând că sunt de la poliţie şi rugându-mă să le arăt unde e cancelaria. Un prof de religie, apropiindu-se de masă, cu mâinile în buzunar şi fără să se uite la mine, spune:

"Bună. Tu nu ai voie să pleci de aici, nu?"
"Nu chiar."
"Pff, bine, voiam să te rog să-mi iei o clătită de la magazin..."

Nu spun nimic.

"...dar, lasă că mai am timp, mă duc eu."

Un alt nene mi-a răspuns la salut cu un "Bună zâua" vioi, iar Hitler mă tot întreba la ce învăţ.

Probabil o să-mi mai amintesc alte chestii pe parcurs, dar nu mai vreau să rămân în urmă, deci o să public deocamdată chestia asta.

miercuri, 12 octombrie 2011

Cum nu i-am făcut o surpriză lui Georgică

Menţionez că postarea e începută acum câteva săptămâni, dar am publicat-o abia azi, din motive indescifrabile. Tot zilele astea o să postez şi ceva mai nou.

Nu am mai scris de ceva timp pe aici, aşadar o să încep cu sfârşitul postării trecute, care era despre...staţi să mă uit... despre şcoală. Nu e mare lucru de spus, aşa că sărim peste asta.

Tot cam pe atunci a avut loc şi reuniunea cu o parte din fosta clasă, aşa că am mers cu Milka, Geo, Ştef, Bibi, Altex, Roby-Tractoraş, Mike şi Tipul-Cu-Voce-De-Trompetă la un pub (cu televizor). Tipul-Cu-Voce-De-Trompetă (ştiu că e lung numele, dar şi numele lui real e la fel de lung) a băut bere cu paiul, Altex şi-a comandat un fresh cu spumă servit la halbă, iar eu am ciugulit un pic de lapte de la Milka. Adică laptele de la cappuccino.

După asta am hotărât să mergem la Georgică. După ce am trecut de aproximativ o duzină de taxi-uri, ne-am urcat în ultimele două, patru într-unul şi restul în celălalt.

"Geo sigur stă în braţe la cineva..." spune Milka.
"Cred că la Roby!..." sugerează Ştef.
"Sau la Mike" spun.
"La şofer." zice Altex.
"Mergeţi la un coleg?" întreabă taximetristul. "E ziua lui sau ce?"

Ajungem în final la Georgică, nu nimerim din prima apartamentul, doi vecini binevoitori ne ghidează, dar Georgică nu răspunde. Coborâm în faţa blocului, Tipul-Cu-Voce-De-Trompetă elimină lichidul adineaori consumat lângă un tomberon şi mergem cu toţii la mall, unde împart frăţeşte junk-food-ul cu Bibi (ca pe vremea când aveam 6 ani şi mergeam la zoo la Piatra Neamţ).

Nu ne dăm bătuţi şi ne întoarcem la Georgică, bucuroşi să îi invadăm casa. Ciorile zburând deasupra blocului său ne fac să ne gândim la ce e mai rău. Dar Georgică apare la geam, că cică să nu intrăm că e cu cineva. Spune că vine el la noi. Aşteptăm. Nu apare. Aşteptăm în continuare. Eroul se iveşte în sfârşit la uşa blocului.

"Georgicăăă, da' de ce nu ne laşi să intrăăăm?"
"Îs cu cineva, v-am spus. Păi cum era să răspund la uşă dacă eram la duş? Cum adică de câte ori fac duş pe zi? Bă, da' nu vă gândiţi la prostii, e cineva din familie!"

Georgică vrea să stea şi el jos. Păcat, pentru că băncile erau ocupate de noi şi nimeni nu dădea semne că s-ar mişca. Lângă noi, o doamnă cu faţă de druid şi un căţel.

"Mergeţi la un coleg?" întreabă. "E ziua lui sau ce?"

Ştef se repede să mângâie căţelul, care începe să o lingă pe mâini. Doamna spune compătimitor:

"Ei, lasă... Aşa-s fetiţele, aşa-i Milka... linge orice."

Scot un pachet de biscuiţi Oreo şi îl ofer cohortei. Georgică stă în continuare în picioare, cu muştele bâzâindu-i precum o aură deasupra creştetului. Se mişcă un metru mai la dreapta. Muştele, după el. Un metru mai la stânga. Muştele, după el. Oftează resemnat.

În timp ce cohorta dădea foc la nişte chibrituri, reconstituind o scenă de război, constat că neamurile din Siberia, în vizită acasă la mine, abia aşteptau să mă vadă. Milka mă conduce până la drumul principal, după care ajung acasă, deşi neamurile se reîntorseseră în Siberia. Bine măcar că au mai rămas prăjituri.

luni, 12 septembrie 2011

S-a terminat.

Şi iată că am revenit pe meleagurile patriei...ăăă...şcolii. Aceeaşi şcoală, deocamdată. Azi dimineaţă săream în sus de fericire când m-a trezit tata:

"E opt şi douăzeci."
"Da. Trebuia să mă trezesc la opt şi jumătate."
"Dar ai telefonul închis."
"Întotdeauna îl am."

...

"E opt şi douăzeci şi cinci."
"DA, OMULE, DA, LASĂ-MĂ PÂNĂ LA ŞI JUMĂTATE."
"Ah. Credeam că trebuia să te trezeşti la opt şi douăzeci. Oricum, întârzii."
"Nu întârzii, că mai am timp până la nouă şi jumătate."
"Ah. Credeam că trebuia să fii acolo la nouă."

Şi credeam că numai eu stau prost cu auzul.

Am aflat bucuroasă că s-au mutat patru indivizi din clasă, ceea ce e bine, numai că nu era de ajuns. Măcar am scăpat de doi...nesimţiţi (că altfel nu pot să le spun), o fiinţă disperată şi tipa care îmi punea mâna pe picior. Tot e bine.

Festivitatea de deschidere (ce păcat că n-am ratat-o şi pe asta!) a început cu intonarea imnului. Moment emoţionant. Pentru o clipă am avut impresia că profii din comisie cântau. L-am văzut pe fostul prof de germană (care nu era în comisie), dar şi pe actuala Duamnă, care din nou a început să povestească despre nemurirea sufletului.

Am aceeaşi colegă de bancă. Pot să rezist încă un an. Pot.

Şi am aflat că aveam de citit în vacanţă un milion de cărţi acum trei zile. Asta e.

Şi sper ca mâine să se reunească fosta clasă, că când i-am văzut pe câţiva din actuala clasă am oftat mai tare decât Domnul Horror când face ca trenul.

Câţi ani mai am? Trei? Trec şi ăştia...

sâmbătă, 27 august 2011

Londra sau Cum-e-să-ai-tot-timpul-senzaţia-că-te-urmăreşte-un-troler

Londra nu e un oraş spectaculos, ca Parisul. Nu o să găseşti la fiecare pas luminiţe şi maşinuţe parcate la distanţă de un milimetru, şi nici negri care îţi îndeasă sub nas un pumn de brelocuri cu Turnul Eiffel. Nu. În schimb, la Londra plouă. Iar când plouă, o să vezi pe stradă atât oameni îmbrăcaţi în paltoane, cât şi copilaşi în picioarele goale. Şi mulţi negri. Şi de 100 de ori mai mulţi indieni a.k.a. pugu-pugu.

Cum era, de pildă, unul din ospătarii de la hotel, care, când intrai la micul-dejun, pe jumătate adormit, te întâmpina cu un rânjet a la Louis Armstrong, vorbind o engleză aproape imposibil de descifrat:

"Iţ gud for iu, madam, iţ gud for iu?"

Oricum, englezii, pugu-pugu sau nu, sunt nişte oameni extrem de cumsecade şi liniştiţi. Nu ca Tanti care ne-a acostat pe aeroportul din München, întrebându-ne dacă mergem spre Londra, apoi vorbind încontinuu despre fiul ei (Bogdan în sus, Bogdan în jos) La un moment dat m-a întrebat în ce an sunt la facultate. Haideţi, oamenilor, chiar arăt atât de bătrână?! Revenind la adorabilii englezi, un tip de vreo 18-19 ani, care semăna cu Jenson Button, văzând că mă chinui să-mi duc trolerul, l-a apucat cu un gest graţios şi mi l-a dus până în capul scărilor. :D

Că tot vorbeam de trolere, în staţiile de metrou aveam continua impresie că în spatele meu se află un troler care este gata să mă calce. Sau un căruţ de copil (mă rog, mai multe, că am văzut familii cu câte 5 sau mai mulţi copii. Îmbrăcaţi cu iegări şi desculţi.) Oricum, deja mi-e dor de metrou şi de oamenii interesanţi pe care îi vedeam acolo: un bătrânel de pe vremea lui Churchill, altul care bombănea, un homeless care mormăia "Fuck you. Fuck you. Fuck you.", un nebun beţiv care vorbea oamenilor despre poluare, chinezi, mulţi chinezi, negri, mulţi negri, femei pugu-pugu îmbrăcate în sari-uri şi cu...ăăă...şuncile la vedere, o tipă care îşi schimba pantofii în metrou, un tip care semăna cu Stephen Hawking etc. În fine, transportul e foarte bine pus la punct, deşi acum înţeleg de ce băieţii de la Top Gear urăsc autobuzele.

Cât despre must-sees, nu am prea multe de spus. British Museum e ascuns printre tufişuri şi greu de găsit (daaaar a meritat, fiindcă l-am văzut pe Ginger!), schimbarea gărzii e fun dacă vrei să faci baie de mulţime, parcurile nu au flori, ci numai iarbă, copaci şi porumbei uriaşi, Canary Wharf e superb, mult mai frumos ca La Defense, iar Madame Tussaud's e cam kitsch-ios, dar merită să stai la coadă pe două etaje într-o mini-discotecă, după care să îţi faci poze cu Prinţul Harry şi Hitler. Şi încă o chestie care merită: un tur la BBC Television Centre. E foarte tare. Cu doi ghizi foarte tari şi foarte mişto realizat. Plus că la sfârşit poţi să-ţi cumperi ce vrei de la BBC Shop. Eu mi-am luat un tricou cu Stig (singurul mărimea S!) şi un pix, tot cu Stig. Ai mei au fost foarte încântaţi, spunând: "Nu am înţeles tot din ce spuneau ăia, dar suntem siguri că ceea ce nu am înţeles nici nu era important." Da, da, bine.

Am mers şi la Oxford, o zi, şi care a plouat cu cisterna. Am vizitat -cică- un colegiu, unde am dat de toaleta decanului, am mers la o cafenea unde ospătarul m-a întrebat dacă vreau lapte în ceai şi am vorbit cu un nene de la Oxford International Study Centre despre IB. Mami exclama la fiecare pas: "Ce trotuar! Ce iarbă! Ce flori frumoase! Ce clădiri!". Personal cred că orăşelul era aproape la fel de sinistru ca Greenwich noaptea, când te duci la Sainsbury's şi te urmăreşte tipul care semăna cu Stephen Hawking pe care l-am menţionat mai devreme (deşi, culmea, toţi mi-au spus să vizitez Greenwich-ul).

Le-am spus babalâcilor că asta e ultima vacanţă petrecută cu ei şi s-au cam ofensat. În schimb, erau foarte mândri că au reuşit să ceară un bilet de metrou fără ajutorul meu. Mă rog, ciudăţeniile au început după ce am ajuns acasă, când m-am întâlnit cu o colegă ce i-a întrebat pe ai mei de ce nu mă duc la modelling. De supriza-surprizelor am avut parte când am intrat pe uşă:

"Mami, tati, cine a venit să ude florile?"
"Ah, bunica, a venit duminică pe aici."

O sun pe bunica.

"Da, buni, da, am ajuns cu bine, uite, am intrat în casă, dar îmi poţi spune de ce ai aşezat fostul tău televizor pe canapeaua din sufrageria noastră?"

sâmbătă, 13 august 2011

Ultima postare de pe blog...

...înainte să plec!

În sfârşit a venit şi mult-aşteptatul moment al evadării în Străinezia. Anglia, mai exact. Londra, şi mai exact. Mâine plec la Bucureşti (să trăieşti!) şi luni voi fi ajuns la destinaţie după ce voi fi schimbat două avioane, două metrouri şi un tren.

Şi sper să nu mă jefuiască vreun rioter sau să dea foc la hotel sau să mă nimerească vreo cărămidă. Oricum, aparte de plimbat prin părculeţe şi pe străduţe şi de vizitat muzeiaşe şi turnuleţe, o să vin de acolo cu o provizie de ciocolată Cadbury pentru tot restul vieţii şi magneţi.

Aşadar, sper să ajung şi să mă întorc cu bine. Scriu mai pe îndelete după ce ajung acasă, adică pe 25-26.

Pa, lume!

luni, 4 iulie 2011

Cuculeţ cu pană surăăă, cuc...

...pam pam!

În momentul în care scriu aceste rânduri , sunt proaspăt întoarsă de la cursul de pian, deci mă doare fundul şi îmi vine să fac nani.

Să nu mă înţelegeţi greşit, mie chiar îmi place (cursul, nu durerea de fund), iar pianina e adorabilă (deşi foarte diferită de pianul meu digital cu clape din plastic şi multe butoane), dar cântecele din metodă sunt.........................................................naşpa.

În primele şedinţe, profa care vorbeşte precum un tutorial mi-a predat vreo 15 pagini. Ceea ce e bine. Apoi am început să cântăm dintr-o metodă. Bine. Sau nu prea, fiindcă am impresia că nu deosebesc stânga de dreapta ori degetele de la mâini.

"Re cu la. RE CU LA. 1 cu 5. Un timp jumate. Unu...nu, ai ţinut un timp şi-un sfert."

Sătulă fiind de "Frunzişoară lozioară", "La manifestaţie" şi "Mămăruţă-ruţă", am început să învăţ în secret coloana sonoră de la Hachiko. Profa a fost foarte încântată să vadă "cât de mult am studiat" (sanchi, o cântam aproape după ureche) şi mi-a spus să mai exersez.

"Şi studiază şi piesele din metodă."

Subzist eroic.

miercuri, 22 iunie 2011

Horoscopul are -din nou- dreptate

Serios. Uitaţi-vă la zodia Bou, data de ieri, apoi citiţi ce am scris.

Facebook-ul e tare. Inviţi préteni la un concert de pian în aer liber şi acolo te întâlneşti cu toţi. Mă rog, aproape toţi, căci proful de religie (un tip fenomenal, păcat că pleacă) nu a venit. Din fericire, cu vreo două ore înainte de concert primesc un esemes/semeseu de la Rux, că cică va cânta şi Basel. Mişto.

În parc mă întâlnesc cu nişte dudui şi un fotograf pe care îl confundasem cu un homeless, şi desigur cu Rux şi Popică. De asemenea, m-am mai întâlnit cu/am văzut pe (fac un raport ca să pară că am viaţă socială):

-o fostă profă care avea grijă de un copil care nu era al ei
-patroana Salonului
-boyfriend-ul patroanei a.k.a. tipul care mă salută cu "Săru' mâna" (edit după un an: era fratele de fapt =))))))
-Basel şi femeia lui
-tipul care seamănă cu Leonard Whiting
-fratele ginger al unui fost coleg
-Caltaboş şi neamul lui
-copila ginger
-un DJ cu un DSLR
-un sărbă(u)torit
-şi alţii.
Şi începu bârfa. Popică spunea acelaşi banc din minut în minut, Rux insista să stau în faţa ei, Basel făcea ture cu un teanc de foi în mână, Caltaboş şedea în mijlocul aleii, tipul care seamănă cu Leonard Whiting plecase, un alt tip creepy implora oamenii să le accepte cererile de prietenie pe Facebook. Pea a apărut şi el într-un final, însoţit de bunicuţa lui zâmbitoare şi de verişoara care îl ducea de mânuţă de colo până colo.

Am mers cu Popică şi cu Rux să îşi ia ceva din care să se adape. Timp în care am bârfit şi în care Popică a mai spus de alte 34 de ori bancul acela. Am ajuns înapoi la fix...când a început să cânte tipul la nai. Mă miră faptul că spectatorii n-au început o horă pe acolo, deci încă e bine.

Basel a cântat abia la sfârşit. După cele patru piese i-a spus lui Popică (care mi-a spus mie ş.a.m.d.) că a fost emoţionat, deşi a mai făcut asta de atâtea ori (chit că erau cam aceleaşi piese).

Cam asta a fost.

vineri, 17 iunie 2011

(Chiar) s-a terminaaaaat!

Pi buni. Şi Pirelli.

Ora 9:15 dimineaţa. Zdrăngănesc la pian. Telefonul sună. Poporul mă cheamă, că cică "începe într-un minut." Bun, ajung în jumătate de oră.

Din fericire totul se terminase când am sosit eu. Mi-am recuperat diplomele şi cartea despre nemurirea sufletului şi i-am dat florile dirigii. Simona Sensual (da, tipul acela) m-a invitat la petrecerea de ziua lui care va avea loc în două luni, dar i-am spus că plec atunci (chiar plec). Săracul, ce ar fi vrut să dăm împreună ture cu bicicleta în jurul casei lui şi să omorâm pisoi (glumesc) şi să cântăm la pian.

Până să plec acasă, scumpa mea colegă nu s-a putut abţine să ţină (încă) un discurs despre mediile tuturor. Pe scurt, viaţa fusese din nou nedreaptă cu ea, la fel ca întotdeauna.

Tot până să plec, o fetişcană cu un an mai mică:

-s-a comportat ca un fan din acela din filme ("Heei, tu ai fost şefa de promoţie de anul trecuuut?")
-mi-a arătat pozele de la banchet (pe care oricum Stalker le văzuse de dinainte) plus comentariu la fiecare poză
-a vorbit despre examene
-a vorbit despre cunoştinţe comune şi necomune
-a vorbit despre valorile şi idealurile ei.

Superb.

Acum trebuie să-mi scriu eseul.

marți, 14 iunie 2011

S-a terminaaaaat, s-a terminaaaaat!

Se termină şi anul ăsta, în sfârşit!

De vineri încoace am început să chiulipsesc la unele ore din cauza statului...degeaba. Dar desigur, fiecare mişcare îmi este monitorizată de fantasticii mei colegi:

"Heeeei, ce-ai făcut acasă vineri, după ce ai plecaaaat?"

Iar era să spun ceva.

Păi ce era să fac? Spălat rufe, dat cu aspiratorul, făcut sarmale, bătut fraţi şi surori... Fenomenali copii. Zici că n-au alte griji afară de asta. Poate chiar n-au.

Acum un an şi ceva o prietenă a scris pe blogul ei câte ceva despre fiecare coleg din clasă. Să încerc şi eu, să nu încerc? Să ezit, să nu ezit? Nu de alta, dar mai sunt şi minori pe-aici. Atunci îi voi evidenţia pe aceia mai speşăl, clasificaţi în tipi, tipe şi orătănii:

- o tipă care, de fericire, mă atinge pe picior, după care îşi cere scuze şi mă întreabă de n-şpe mii de ori dacă mă plictiseşte. Da, omule, da, mă plictiseşti şi te rog...nu...mă...mai...atinge...pe...picior. E împotriva firii.

- un bizon...ăăă...o altă tipă cu care mă întâlnisem ultima dată acum mulţi ani, pe când mă gândeam dacă "suferă de o formă avansată de retard." Acum gândesc la fel, numai că fără "dacă". Dar să nu fim răi, are un accent moldovenesc superb.

- un tip care foloseşte Braun Silk Epil

- un alt tip care preferă Phillips-ul

- o tipă care calculează mediile la toţi colegii, ca să vadă ce premiu ia ea.
"De obicei câţi iau premiu? Că eu-s cam a zecea din clasă..."
"Primii nouă iau premiu."
(sper că nu s-a sinucis după ce i-am spus asta)


Măcar o să stau trei luni departe de şcoală şi de tot ce ţine de ea. Nu chiar de tot, dar cel puţin nu o să mai fiu nevoită să intru în fiecare dimineaţă în clasă şi să văd un copil epilat pe picioare pe dulap, să aud o copilă povestindu-mi de iubirile iubirilor ei şi să fiu întrebată de o viitoare codoaşă despre lucrurile pe care le-am făcut acasă.

La nerevedere, folks.

miercuri, 1 iunie 2011

Hei.

Plec la Londra! Plec la Londra! Plec la Londra! Da, da, cu babalâcii, ca şi până acum, dar totuşi PLEC LA LONDRA!

Până atunci, trebuie să termin de terminat acest fantastic, minunat, palpitant şi incitant an şcolar. Despre care voi scrie când voi fi terminat, fiindcă am descoperit că am o pasiune pentru bilanţuri, mai nou.

Apropo de şcoală, colegii mei au un simţ practic extraordinar. Seara, ora 22.00. Primesc un semeseu de la un număr pe care nu îl aveam în agendă. Un semeseu superb, ce m-a marcat profund:

"Scz k te deranjez la ora asta. te roooooooog m ajuti si p mn maine la engl l o comp? dak vrei. pwp."

(Apropo, PWP înseamnă People With Parkinson's sau Proposed Work Package? Presupun că a doua.)

Atât. Nesemnat (deşi bănuiam cine era). Draga de ea. Aşa, mamă, fă-ţi rezervare, că altfel nu mai prinzi locuri, ce...era să zic ceva. Da, ziua următoare m-am făcut că plouă, în schimb nici individa nu m-a solicitat. Şi sunt sigură că nu i-am trimis mesaj de răspuns.

joi, 14 aprilie 2011

Cum muncesc în folosul patriei şi cum mă răsplăteşte ea

În ultima lună am fost prezentă (ce oficial sună) la două găli.

La prima, în martie, a fost tare. La propriu. Simţeam că tipa care cânta la tobe nu se afla pe scenă, ci în stomacul meu, împreună cu orchestra de 27 de inşi (parcă) pe care m-am străduit să-i număr. Oricum, a fost frumos.

Păcat că domnul academician Solomon Marcus făcea cam multe dezacorduri. Dar pun pariu că discursul dânsului l-a făcut pe domnul Horror să tresară (că tot vorbea de tresăriri).

A, da, şi m-am întâlnit şi cu Milka şi Ionuţa şi Tehaş (cu accent pe a) şi cu fosta mea educatoare pe care nu o mai văzusem de cel puţin 10 ani. Cât de truuuu!

................................................................................

A doua a fost miercuri (apropo, Milka, voi de ce nu aţi mers?). Plecat de la şcoală, schimbat ciorapi rupţi (ups), păpat ficăţei, mers la Ateneu, întâlnit cu Rux şi Altex, întâlnit cu Oana, salutat cunoştinţe (partea mea preferată), aşezat pe scaune. Sau fotolii sau ce-or fi.

În faţa noastră şedea Popică (ex-prietenul Geniului) împreună cu un tip care semăna cu Leonard Whiting.

Prilej de bârfă, deci. Cealaltă parte preferată a mea.


Între timp, Popică vorbea despre Geniu. De fapt îşi vărsa veninul şi rânjea malefic.

"Tu ştii că de fapt el... Mwahaha... Şi...cum? A plecat? Nu, e prea sfânt ca să plece. Apropo, mai are alţi prieteni...ăăă...sau prietenă, cu excepţia cărţii de mate? Mwahahaha!"


În sfârşit, erudiţii din liceul nostru sunt strigaţi şi aplaudaţi. Noi ne ridicăm de pe scaune şi ne lipim de un perete apropiat, ca să nu dureze prea mult până ajungem pe scenă.

"Cred că am luat ţeapă!" remarcă Altex după lungi aşteptări.

Dar nu am luat ţeapă! Am fost strigaţi, aplaudaţi, premiaţi etc. şi, cel mai important, AM DAT MÂNA CU PRIMARUL (!!!). Nu că ăsta ar fi fost scopul meu în viaţă, dar zâmbetul acela -fals- de politician exact ca în filme e fascinant (cel puţin funcţionează la pensionari precum [stră]bunica Lenuţa, care acum câţiva ani era extaziată de gestul domnului primar de a da cu soluţie anti-ţânţari în zona Şerbăneşti).

După ce ne-am întors, Altex s-a aşezat în mijlocul nostru, "ca să nu mai bârfim" (desigur că am putut bârfi şi peste el).

Au urmat erudiţii de la liceul lui Popică, care comenta câte ceva despre fiecare:

"Cum poate să te cheme aşa? Doamne... Pe tipul ăsta l-am luat la olimpiadă. Şi pe ăsta. Şi pe ăsta. Oh, uite-l pe directorul nostru. [către mine] Ba nu, nu e drăguţ deloc! [tipul care seamănă cu Leonard Whiting e strigat] Bă, bă, deci tipul ăsta e genial! Yay, în sfârşit şi eu!"

A fost chiar mişto.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Nu ştiu cu ce să încep

De fapt, nu prea ştiu ce să scriu. De fapt de fapt, acum nici n-ar trebui să scriu pe blog, ci să studiez ca un copil silitor ce sunt. Dar mă voi gândi la asta mâine.

Spun că nu prea ştiu ce să scriu fiindcă nu cred că cineva e interesat de rutina mea (doar dacă sunt stalkeri, dar stalkerii stau mai mult pe Facebook.) Când am încercat să ies din rutină şi să merg la concertul lui Alexandru Tomescu zilele trecute, nu mai erau bilete. Pun pariu că dacă mi-aş fi cumpărat bilet concertul ar fi fost anulat. E ca şi cum un nor negru m-ar urmări peste tot (că tot vorbeam de stalkeri).

Dar dacă mă gândesc mai bine, nu e chiar aşa. Săptămâna trecută, scumpa mea colegă de bancă m-a rugat să o ajut să facă problema la fizică (chit că nici nu deschisese caietul). Apoi a ridicat mâna să iasă la tablă (chit că "muncise atât de mult la ea"), luându-şi şi caietul (chit că n-o înţelesese).

"Stai, nu problema asta. Cealaltă." spuse Tiffany.

FAIL!

Fail fail fail fail fail!

Oamenilor. Voi credeţi că puteţi să o duceţi aşa, profitând de alţii, pentru totdeauna? Ce spui? Că dacă ai avea condiţii mai bune şi că dacă ai fi făcut şcoală cum trebuie nu ai mai fi aşa? Şi crezi că eu trăiesc în puf? Ţ-ţ-ţ. Toţi oamenii sunt egali. Doar că unii sunt mai egali ca alţii. Taci şi înghite.

Dar să lăsăm deoparte afaceriştii.

Tot săptămâna trecută, la germană, mi-am dat seama ce ochi de şoim am. De aceea am înţeles aproximativ 9.85% din textul scris pe tablă.

"Ce scrie acolo?"
"Ich muss zuerst meine Brille holen. Ohne sie kann ich gar nichts sehen."

Mda.

Cu zece minute înainte de terminarea orei, Nasty intră în clasă.

"Mă scuzaţi, duamna profesoară, că am întârziat. Am de făcut nişte teste la biologie. Merg la olimpiadă."
"Aşa... Dar ce biologie faceţi voi acum?"
"Biologia de-a noua."
"Dar cum se numeşte?"
"Păi...biologie... celula, genetică, cromozomi, xy etc."

Nasty îşi ia ghiozdanul şi dă să plece.

"Şi într-a zecea?"
"Nu ştiu, probabil zoologie."

Nasty se mişcă impacientat şi pune mâna pe clanţă.

"Şi într-a douăsprezecea faci anatomia, nu?"
"Da, da, probabil. Săru..."
"Şi tu acum la ce ai olimpiadă?"
"La biologie!"
"La care biologie?"
"De-a noua!"
"Bine, bine, succes, dar să mai înveţi şi la germană."
"Mulţumesc, săru' mâna!"

Şi iese.

La finele orei, Duamna îmi explică de ce nu trebuia să folosesc în compunere verbul "e-mailen", ci expresia "durch e-mail schicken etc. etc.", precum şi modalităţile prin care fiica ei îi trimite acesteia poze din Străinezia. E impresionant cât de puţine lucruri poate exprima Duamna în atât de multe propoziţii.

Iată că tot am scris despre ceva. Vreau vacanţă.

sâmbătă, 5 februarie 2011

În sfârşit...

...ceea ce aştepta(ţ)i. Da, tu, tu, tu şi tipul din dreapta.

Glumeam.

Postarea asta a fost, este şi va fi despre tine, Milka. "Milka" pentru că aşa ai vrut tu să te cheme. Deşi am descoperit că numele tău real vine din greacă (!!!). E pentru prima dată când scriu ceva "la comandă", deci trebuie să fie ceva care să te emoţioneze profund...să te facă să plângi... după care să dai copy-paste la ceea ce am scris şi să pui la status vorbele mele de duh.

Încep cu începutul, pentru necunoscători şi nu numai.

O ştiu pe Milka de mai bine de patru ani. O ţin minte şezând pe acel scaun plin de acuarele, în banca a...ăăă...treia (parcă) de la geam, alături de Scruffy (care pe atunci nu poseda un păr de doi kilometri). Eu stăteam în celălalt capăt al clasei, în prima bancă, ascultându-l pe tipul cu voce de trompetă vorbind despre delicatesele culinare ale foştilor colegi şi uitându-mă cruciş la profesorul de religie care desena liniuţe pe un caiet cu foi îngălbenite de trecerea vremii. Deşi atunci de-abia dacă o observasem pe Milka, nu ştiam cât de mult avea să-şi pună amprenta asupra vieţii mele mai târziu.

Milka era înnebunită după două lucruri: Profa de Română şi fursecurile mele fără gluten.Probabil că încă este, deşi subsemnata a renunţat de mult la fursecuri. Şi avea părul lung "până la fund". Şi o vestă de blugi. Şi un sarafan de blugi în care venise îmbrăcată în mijlocul iernii. Şi plângea când lua un 9. Şi spăla buretele la fiecare 10 secunde când ştergea tabla. Şi i-a luat doi ani să scrie amintirea de pe tricou (plus că a fost şi prima care a scris!) Pentru că era şi este o perfecţionistă. (şi te rog nu mă contrazice aici. Taci şi înghite.)

La un moment dat ajunsese să urască pe toată lumea, cu excepţia a două persoane, şi anume Ionuţa şi Altex (nu mă contrazice nici aici. Scriai pe bileţele "I hate everyone", teribilisto. Ha!). După aia ori o fi ascultat prea mult John Lennon, ori o răpiseră extratereştrii pacifişti, că nu mai ura chiar pe toată lumea.

Mai mult, era de-a dreptul emo...tivă. Nu mă refer la plânsul la comandă, ci la cum a reacţionat la videoclipul Profei de Chimie (snoof, snoof) sau la cel cu clasa, de la sfârşitul anului (uee, uee).

Apropo de emoţii, îmi spunea acum ceva timp că ea nu roşeşte. Gogoşi. Măi, Milko, tu crezi că pot uita vreodată tenul tău de culoarea steagului URSS atunci când domnul Bărbos ţi-a mângâiat afectuos spatele în timpul uneia dintre orele de curs? Nu te preface că nu îţi aminteşti. Se poate şi mai rău.

Vezi ce memorie bună am? Aşa de bună încât mi-am amintit de ziua ta la vreo două zile după "bairam", când m-am trezit peste noapte să mănânc, iar ciocolata mi-a amintit de aricii (comestibili, desigur) pe care i-ai adus la şcoală cu ani în urmă (când eram mai tineri). Peste câţiva ani îţi voi ura "la mulţi ani" cu un an întârziere (ceea ce nu e chiar aşa de rău).

Am făcut un efort supraomenesc să te fac să snoof snoof, dar tare mă tem că nu am reuşit. Nu ştiu ce să mai scriu. Îţi doresc succes în viaţă, ai fost (haha, ai fost) o prietenă de milioane etc. etc. sună prea banal pentru o văcuţă...ăăă...persoană sublimă ca tine (şi nu sunt sarcastică).

În fine, încă am convingerea că nu trebuia să îţi arăt blogul. A mic) pentru că ai avut obrăznicia de a cere să apari ca protagonistă în el şi B mic) fiindcă ştiu că îl vei arăta (dacă nu ai făcut-o deja) şi altora, deci reputaţia mea e pusă în joc, mai ales că eu nu posed "enough courage".

Asta e. C'est fini, vorba ta.

P.S.: Îmi datorezi 7 lei.

P.P.S.: Na că te-am făcut să plângi!

vineri, 7 ianuarie 2011

Shaggy people şi people care nu pricep

Mai întâi... Aspirantul care voia să devină patiser...
...apoi, Coşbuc...
...apoi, Richard Hammond...
...urmat de James May...
...şi în final...

"Mama, am o veste foarte proastă pentru tine." îi spun.
Mama face ochii cât cepele.
"Geniul s-a tuns."

Tăcere. Moment de reculegere.

"Ah!" exclamă. "Şi acum arată ca un piţiponc."

(Nu folosesc emoticoane pe blog, dar asta a fost bună =))) )

"Adică, nu mai are pletişoarele alea, cârlionţii aceia...?"
"Nu." spun, încercând să maschez propria dezamăgire.
Apoi izbucneşte în râs:
"Vezi? Vezi? Te-ai tuns tu, s-a tuns şi Geniul!"

Of. Da. Mama îl iubeşte pe Geniu. Nu are decât să îl adopte! A, ba nu, că asta ar însemna să împărţim aceeaşi casă. Retrag spusele.

Probabil că băiatul a depăşit criza adolescentină şi a încetat să mai accepte părul lung. Sau a fost obligat să recurgă la asta. Sau a fost constrâns de împrejurări (cuvântul "păduchi" vă spune ceva?). Sau pur şi simplu şi-a dat seama că din Mircea Cărtărescu se transforma în Brian May. Of din nou.

"Mă ajuţi şî pi mini?" (recunoaşteţi personajul!)
Mă pregăteam să ies din clasă, căci finalizasem teza.
"Ti rog, mai stai oleacă!"
Doar i-am spus înainte să nu perturbe sfera în care sunt învăluită în timpul tezelor şi extemporalelor şi a spus că a înţeles. A spus, bine spus.
"Ti rooog!"
Ies.
"Eşti rea!"

marți, 4 ianuarie 2011

Două mii zece

De obicei nu fac un bilanţ al anului trecut. Niciodată, de fapt. Pentru că (a) nu are rost să planific rememorarea a tot ceea ce s-a petrecut în cele 365 de zile şi (b) uit. Din păcate.

Dar de vreme ce sunt "pă trend" şi am blog, de ce n-aş încerca să fac asta măcar o dată în preţioasa mea viaţă.

Deci.

Ianuarie

Apar culegerile de variante pentru mirificile examene din mai, deci ştiu ce am de făcut în week-end ( ca un copil silitor ce sunt). De asemenea, rafturile sunt pline de manuale/foi/caiete de istorie, că cică merg la olimpiadă. Profesorul de geografie mă întreabă, ridicând o sprânceană şi surâzând, dacă nu doresc să merg şi la geografie. Îi răspund "trist" că nu pot, deoarece "e foarte mult de învăţat la istorie". Îmi pare rău că v-am dezamăgit. Şi mulţumesc de acceptarea de prietenie pe Facebook.

Continui să stau trează la orele Bărbosului, spre deosebire de restul clasei. Ce-i drept, are şi chestia asta dezavantajele ei. De exemplu, ajungi să fii singura la care se uită, pătrunzător, Bărbosul. Până într-o zi, când se produce inevitabilul: "Uitaţi ce ochi adânci are... Nu v-aţi uitat niciodată în ochii ei?" (Notă: când am avut onoarea de a mi se spune asta studiam "Izvorul nopţii", de Blaga. Nu o citiţi. Veţi face asocierea şi nu vreau asta.)

Februarie (Cât de mult mai am!)

Budapesta. Oraş frumos, oameni...nu la fel (şi fizic şi moral). Ne ducem să cumpărăm bomboane Mozart de la un magazin. Şase pungi. Vânzătorul, pentru a le marca la casă, le ia din coş cu viteza luminii stinse, holbându-se la ele. După două ceasuri, le termină de marcat. Îi mulţumesc. El continuă să trăiască în lumea lui.

Dacă mă gândesc mai bine, nu am auzit niciun "Mulţumesc", "Scuze", "Cu placere" decât de la personalul hotelului şi...de la personalul hotelului.

Îmi amintesc că era foarte frig. Bine e că îmi amintesc.

Martie

Olimpiada de istorie (parcă), mers la şcoală şi atât. Mai departe!

Aprilie

Ce noroc că de ziua mea a fost grevă! Altfel, atunci când i-aş fi oferit bomboane, Bărbosul avea să mă sărute pe obraz de s-ar fi auzit până în ultima bancă. Phew! Altceva nu îmi amintesc... Parcă a fost şi Paştele la un moment dat, nu?...

Mai

Examenele. A, deci eu m-am strofocat atâta la variantele alea stupide pentru subiectele astea banale? Şi nu, nu spuneţi că mi s-au părut banale fiindcă am făcut atâtea eseuri despre zodii, astre, căţei, purcei şi atâtea probleme cu şireturi, furtunuri, râme, copaci, căţei şi purcei.

Iunie

Banchetul. Domnul de religie m-a luat de mână (desigur, mi-a mai făcut şi un compliment), spunând că şi pentru el e prima dată. Când dansează. Dar nu a dansat cu mine.

După cursul festiv, care a mers prost...adică, la o zi după cursul festiv, am cumpărat tricouri albe-dalbe şi am scris pe ele...ăăă...chestii...! De exemplu:

-Altex- un desen cu Oliveeeer de la Top Gear
-vox populi- "Vorbeşte mai mult."
-un stelist- "Forţa Steaua! [Semnat:] se ştie!"
-Nebuna- "Smile with and without me"
-Amicul Geniului- "Distracţie în continuare"
-Geniul- ecuaţia de gradul doi. Epic!

Am stat câteva ore în clasă, noi (câţiva din noi) şi doi indivizi de la clasa paralelă (adică Geniul şi amicul său), care se holbau la un laptop. A fost frumos.

Iulie

Mai nimic.

August

Paris. Vezi: ye olde blog posts

Septembrie

Mult prea stresant ca să-mi mai reamintesc. Am mai povestit, de asemenea.

Octombrie

Welcome to the new way of life! Mers la şcoală etc. etc. (Peste astea, observ, trecem repede)

Noiembrie

Idem octombrie. Oarecum.

Decembrie

Mers la colindat (povestit deja), părut rău că nu văzut pe profesorul de religie. Serios, a fost- şi este- printre cele mai grozave persoane pe care le-am întâlnit.

Pian pian pian! Cine cântă Sonata Lunii? Cine exersează până târziu? EEEEUUUU!


Cam atât. Ce final brusc. Tipic mie. Deci...ăăă...trebuie să zic ceva mai frumos, aşa, de încheiere...

LA MULŢI ANI!

Destul de bine?