duminică, 15 august 2010

Paris Partea a II-a - Sandvişuri, şuncă şi turişti însetaţi de cultură

Stabilisem ca în dimineaţa aceea să mergem la Turnul Eiffel. Pentru a doua oară în viaţă, dar pentru prima oară la ultimul etaj.

Numai că ultimul etaj nu era deschis din cauza numărului mult prea mare de turişti dornici să-şi facă poze Yola ("io la Paris", "io la Turn"). Nicio problemă, avea să se deschidă în curând, deci ne-am aşezat la coadă.

În faţa noastră, o familie de italieni. Mama- precum mamele din filmele americane, tata - cu un zâmbet pe buze şi o figură tâmpă, băiatul şi fata -copiii- aparent normali (deşi normali în comparaţie cu restul familiei).

Deodată, Andrea face stânga-mprejur. În spate avea un rucsăcel din ăla de gărdi, din care soţia lui a scos nişte pungi şi o ţiplă.

"Voi un panino?" îi întreabă pe copii. "Voi un panino?", "Voi un panino?", "Voi un panino?" "Voi un panino?" "Voi un panino?" "Voi un panino con prosciutto di Parma?"

Cei doi plozi primesc fiecare câte o felie de pâine, pe care se mulţumesc să o roadă, fără a mai aştepta şi şunca de Parma.Tatăl exclamă fericit:

"Mangiare un panino. Mangiare un panino. Mangiare un panino... [cu patos] con prosciutto di Parma."

În final, după multă trudă şi muncă necalificată, ajungem în vârful turnului, care între timp devenise accesibil turiştilor. Ostenită, decid să mă aşez pe o bancă liberă, înainte de a porni savoniera de fotograf amator.

În dreapta mea, un bătrânel cu haine de explorator ce părea să aibă în grijă trei fetiţe de culoare. În stânga, un cuplu cu o fetiţă decolorată, tot din Anglia. Mamă iubitoare, femeia îi dă fetiţei ciocolată neagră şi cremă de unt. Copil pofticios, fetiţa decolorată papă, clefăind. În dreapta aud un alt plescăit. Una dintre copilele exploratorului privea melancolic spre bunătăţile cu E-uri din mâna decoloratei. Soarele se reflecta în ochelarii câte fundurile de sticle, mascând parţial privirea îndurerată.

Uitându-mă ulterior la poze, am văzut că celelalte două fetiţe ale exploratorului mâncau din "bunătăţile englezeşti" oferite de acesta, dar nu şi fetiţa de culoare... Mâncarea nu avea să ajungă niciodată în mâinile ei...


Mă ridic pentru a face nişte poze. Cu gândul la ceea ce am povestit adineaori, îmi amintesc o întâmplare petrecută cu un an înainte, la Paris:

Era dimineaţă şi trebuia să luăm micul-dejun la Abdel. Ai mei reuşesc să se strecoare în sala de mese de 10 metri pătraţi, luând nişte unt, gem, pâine şi croissant-uri, adică tot meniul.

"Tres bien, Charlene, tres bien!" striga managerul hotelului către chelneriţă.

Da, într-adevăr, toate mergeau foarte bine. Oameni călcându-se în picioare ca românii la 1 decembrie, la caşcaval, Charlene trebăluind cu o expresie de "je m'en f...", Yvette, colega ei, nefăcând nimic.

Nemaigăsind loc la o masă omenească, ne aşezăm în recepţie, pe canapea. Alături- o familie de danezi decoloraţi cu trei copii.

Trag cu ochiul la ei. Copiii, destul de liniştiţi (probabil unul avea gripă porcină, dar ce contează), în schimb părinţii vizionaseră probabil un film horror înainte. Îngroziţi, se duc în sala de mese pentru a le procura hrană progeniturilor. Se întorc după aproximativ un sfert de oră, aducând amândoi (??) victorios o felie de pâine. Şi cică sunt cei mai fericiţi oameni din lume.


Revin în anul curent. Termin de făcut pozele, coborâm din Turn şi mergem spre hotel. Mă gândesc să joc ceva cu ai mei, aşa, ca să mai treacă timpul (că altfel nu trecea).

"Şi aşa-s multe naţii şi rase p-aici! Hai să jucăm un joc în care primeşti puncte în funcţie de ce vezi: 1 punct pentru negru, 2 pentru asiatic şi 3 pentru ginger. Dacă e combinaţie, de exemplu negru asiatic se adună punctele de la fiecare."

Mama priveşte în jur:
"Jidan! 5 puncte!"

Luăm metroul către hotel. În vagon, lângă noi, o familie de americani cu patru plozi, familie care a coborât la aceeaşi staţie cu noi. Mă rog, nu toată familia, fiindcă lipsea Copilul Nr. 4, copil care încă poposea în vagon.

Panică, ţipete, plânsete? Nici vorbă!
"Are you hungry?" îl întreabă tatăl pe Copilul Nr. 1/2/3.

Mda, măcar vor avea mai puţine guri de hrănit. Şi aşa-i criză. Celălalt, lasă, găseşte el un burger prin tomberoane.

Mama constată brusc (foarte brusc) că nu mai avem apă. În staţiile de metrou sunt automate cu de-ale gurii, aşa că lăum o sticlă de Evian (!!) de acolo.

"Uite cum o ia de pe raft!"
"Uite cum a căzut în picioare!"

Mă întreb dacă cei din jurul nostru se holbau la noi precum noi la automat. Nu. Sigur nu. Un nene pe care îl chinuia talentul (şi pe care taică-meu spunea că l-a văzut şi anul trecut) alunga turiştii din staţia de metrou precum Raid-ul pe ţânţari. Naţionalitatea lui Nenea nu este specificată, dar e uşor de ghicit. Mai ales dacă-i auzi franceza care aminteşte de dialectul vorbit de vecinii de la bloc.

Ajungem la hotel instoviţi, dar mulţumiţi. Cel puţin eu. Şi nu ştiu de ce.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu