marți, 20 iulie 2010

Copiii secolului XXI şi viaţa la bloc

Zilele trecute am ieşit cu mami meu la cumpărături ca să cumpărăm (logic!) lapte, carne, brânză, ouă de la supermarket, mai exact de la Plus ("Doar preţuri miiiiici!").

Mergând agale pe trotuar, l-am văzut pe Mircea Cărtărescu (nu ăla adevărat, altul, căruia mama îi zice astfel din cauza faptului că ea crede că puştiul de 15 ani seamănă cu autorul de 54). În sfârşit, Mircea Cărtărescu era, de asemenea, cu a lui mamă, ducând două sacoşe portocaliu-albastre, ca un băiat cuminte ce este. "Săru' mâna, săru' mâna, bună, salut" şi am plecat pe drumurile ce ne erau hărăzite fiecăruia. Cum a sunat asta.

Ajungem în umila mea casă:
"Ai văzut ce căra Mirciulică sacoşele?"
"Da, mamă, şi ce-i cu asta?"
"Eu mi-l imaginam făcând teme tot timpul...Ai văzut cum mergea cocoşat, exact ca tine! Copiii secolului XXI! Mircea Cărtărescu e varianta ta masculină" spune râzând. Apoi continuă: "Poate într-a douăsprezecea vei face şi tu o poză cu el la banchet, dacă nu ai făcut acum. Eh, măcar ţi-a scris ecuaţia de gradul doi pe tricou. Oare asta însemna că trebuia să mergi la Mate-Info?"
"El nu ştia unde mă duc" spun.

Simpatic Mircea Cărtărescu, în trei ani am vorbit 3 minute cu el, cred, şi acum mama face planuri de nuntă.

Am continuat să mă învârt prin casă. Tavanul balconului- căzut, robotul de bucătărie era supus meotdei ruseşti de reparare, centrala refuza să cupleze, apa de la robinet sfida forţa gravitaţiei şi nu curgea, un arc privat de libertate voia să iasă din saltea iar PC-ul intra constant în moarte clinică. Dar cel mai important e că...

MERGEM LA PARIS!

sâmbătă, 17 iulie 2010

E jos...

...o bucată din tavanul balconului. Adică o chicat. "S-o infil...infirt..infiltrat apa şî o chicat", ca să o citez pe vecina a cărei apă îi aparţinea.

Bine că atacul aerian s-a petrecut noaptea pe furiş, chiar dacă Dică şi familia lui (Dică e vecinul de jos, apropo. Nu-l cheamă aşa, dar asta scria pe tricoul lui de microbist) au sărit din pat ca arşi strigând: "Nemţii!!!". Măcar nimeni din umila mea casă nu se afla prin apropiere.

Băbuţa (ea e vecina de alături, dar nici pe ea nu o cheamă astfel şi nici nu are un tricou de microbist pe care scrie aşa) a văzut minunea din tavan, după care a început s-o plângă pe Mădălina Manole (fiindcă lucrurile se leagă.) Mai apoi ne-a vizitat vecina cu pricina (cea care ne-a ajutat la crearea acestei piese arhitecturale superbe), spunând că o să dreagă.

(Edit după un doi ani de la publicare: balconul tot la fel arată.)