vineri, 24 decembrie 2010

Furăm la colindat

Fúrăm, adică.

Pentru prima dată în viaţa mea. Cu (o parte din) foştii colegi. La foştii profesori...teoretic.

Paradoxal, fix atunci, nimeni ori nu mai avea minute, ori nu putea suna, ori nu avea numerele de telefon ale profesorilor, ori intra mesageria, ori profesorii pur şi simplu "nu răspundeau".

Aşa că aplicarăm metoda "on the spot decision" şi ne întâlnirăm la locul stabilit, uitându-ne unii la alţii precum mâţele în calendare şi vice-versa, neştiind încotro s-o apucăm în marele oraş. În final, am hotărât să mergem la profesoara de engleză, pe care am sunat-o eu personal, dar intra mesageria (unde o fi smiley-ul acela care rânjeşte inocent?).

"Da' mai mergem sau nu? Dacă nu a răspuns...o fi făcând şi femeia curăţenie, mai ales că e 23..."
"Păi noi am sunat, dar ce să-i fac dacă intră mesageria?"

Obrajii mei capătară o culoare uşor rozalie.

După discuţii seculare care au durat cam zece minute, facem stânga împrejur şi ne ducem acasă la unul dintre colegi. Părinţii lui ne primiră cu drag, ignorând "erorile tehnice" (detalii, detalii...), după care ne oferiră de-ale gurii (gratis!). Văzându-l pe iubitul lor fiu îndreptându-se spre DVD, speram cu toţii să nu ne pună înregistrările din prima lui zi de grădiniţă. Din fericire pentru ei/păcate pentru mine, a ales să ne încânte cu nişte superbe acorduri de house. Unii, aparte de mine şi Simona (da, acel Simona!), au acceptat bucuroşi o duşcă de...nu ştiu ce era aia... Eu m-am mulţumit cu prăji (zahăăăăr!).

După ce ai lui s-au descotorosit de noi, eu, Mami şi alte două colege am cumpărat din piaţă flori pentru sărbătorita pe care urmam să o "colindăm". "Colindăm" între ghilimele fiindcă nu a ieşit cum îşi propusese Perfecţionista. Eh, nu toată lumea are talent! Cel puţin sărbătorita nu a refuzat să ne servească şi ea cu bomboane de pom, mandarine şi un lichid de culoare roşu-liliachiu ce conţinea E-uri şi alte substanţe de-astea (gratis!). Mai mult, prietena ei l-a adus şi pe Spike, un pămătuf de bichon de care Simona (tot acelaşi Simona) s-a îndrăgostit pe loc, încât la un moment dat se afla sub masă, bălăngănindu-se (el, nu câinele).


În fine, când am ajuns acasă am observat că splendida-mi podoabă capilară proaspăt tunsă începuse să încreţească din cauza umezelii de afară. Vive la umezeală!

duminică, 15 august 2010

Paris Partea a II-a - Sandvişuri, şuncă şi turişti însetaţi de cultură

Stabilisem ca în dimineaţa aceea să mergem la Turnul Eiffel. Pentru a doua oară în viaţă, dar pentru prima oară la ultimul etaj.

Numai că ultimul etaj nu era deschis din cauza numărului mult prea mare de turişti dornici să-şi facă poze Yola ("io la Paris", "io la Turn"). Nicio problemă, avea să se deschidă în curând, deci ne-am aşezat la coadă.

În faţa noastră, o familie de italieni. Mama- precum mamele din filmele americane, tata - cu un zâmbet pe buze şi o figură tâmpă, băiatul şi fata -copiii- aparent normali (deşi normali în comparaţie cu restul familiei).

Deodată, Andrea face stânga-mprejur. În spate avea un rucsăcel din ăla de gărdi, din care soţia lui a scos nişte pungi şi o ţiplă.

"Voi un panino?" îi întreabă pe copii. "Voi un panino?", "Voi un panino?", "Voi un panino?" "Voi un panino?" "Voi un panino?" "Voi un panino con prosciutto di Parma?"

Cei doi plozi primesc fiecare câte o felie de pâine, pe care se mulţumesc să o roadă, fără a mai aştepta şi şunca de Parma.Tatăl exclamă fericit:

"Mangiare un panino. Mangiare un panino. Mangiare un panino... [cu patos] con prosciutto di Parma."

În final, după multă trudă şi muncă necalificată, ajungem în vârful turnului, care între timp devenise accesibil turiştilor. Ostenită, decid să mă aşez pe o bancă liberă, înainte de a porni savoniera de fotograf amator.

În dreapta mea, un bătrânel cu haine de explorator ce părea să aibă în grijă trei fetiţe de culoare. În stânga, un cuplu cu o fetiţă decolorată, tot din Anglia. Mamă iubitoare, femeia îi dă fetiţei ciocolată neagră şi cremă de unt. Copil pofticios, fetiţa decolorată papă, clefăind. În dreapta aud un alt plescăit. Una dintre copilele exploratorului privea melancolic spre bunătăţile cu E-uri din mâna decoloratei. Soarele se reflecta în ochelarii câte fundurile de sticle, mascând parţial privirea îndurerată.

Uitându-mă ulterior la poze, am văzut că celelalte două fetiţe ale exploratorului mâncau din "bunătăţile englezeşti" oferite de acesta, dar nu şi fetiţa de culoare... Mâncarea nu avea să ajungă niciodată în mâinile ei...


Mă ridic pentru a face nişte poze. Cu gândul la ceea ce am povestit adineaori, îmi amintesc o întâmplare petrecută cu un an înainte, la Paris:

Era dimineaţă şi trebuia să luăm micul-dejun la Abdel. Ai mei reuşesc să se strecoare în sala de mese de 10 metri pătraţi, luând nişte unt, gem, pâine şi croissant-uri, adică tot meniul.

"Tres bien, Charlene, tres bien!" striga managerul hotelului către chelneriţă.

Da, într-adevăr, toate mergeau foarte bine. Oameni călcându-se în picioare ca românii la 1 decembrie, la caşcaval, Charlene trebăluind cu o expresie de "je m'en f...", Yvette, colega ei, nefăcând nimic.

Nemaigăsind loc la o masă omenească, ne aşezăm în recepţie, pe canapea. Alături- o familie de danezi decoloraţi cu trei copii.

Trag cu ochiul la ei. Copiii, destul de liniştiţi (probabil unul avea gripă porcină, dar ce contează), în schimb părinţii vizionaseră probabil un film horror înainte. Îngroziţi, se duc în sala de mese pentru a le procura hrană progeniturilor. Se întorc după aproximativ un sfert de oră, aducând amândoi (??) victorios o felie de pâine. Şi cică sunt cei mai fericiţi oameni din lume.


Revin în anul curent. Termin de făcut pozele, coborâm din Turn şi mergem spre hotel. Mă gândesc să joc ceva cu ai mei, aşa, ca să mai treacă timpul (că altfel nu trecea).

"Şi aşa-s multe naţii şi rase p-aici! Hai să jucăm un joc în care primeşti puncte în funcţie de ce vezi: 1 punct pentru negru, 2 pentru asiatic şi 3 pentru ginger. Dacă e combinaţie, de exemplu negru asiatic se adună punctele de la fiecare."

Mama priveşte în jur:
"Jidan! 5 puncte!"

Luăm metroul către hotel. În vagon, lângă noi, o familie de americani cu patru plozi, familie care a coborât la aceeaşi staţie cu noi. Mă rog, nu toată familia, fiindcă lipsea Copilul Nr. 4, copil care încă poposea în vagon.

Panică, ţipete, plânsete? Nici vorbă!
"Are you hungry?" îl întreabă tatăl pe Copilul Nr. 1/2/3.

Mda, măcar vor avea mai puţine guri de hrănit. Şi aşa-i criză. Celălalt, lasă, găseşte el un burger prin tomberoane.

Mama constată brusc (foarte brusc) că nu mai avem apă. În staţiile de metrou sunt automate cu de-ale gurii, aşa că lăum o sticlă de Evian (!!) de acolo.

"Uite cum o ia de pe raft!"
"Uite cum a căzut în picioare!"

Mă întreb dacă cei din jurul nostru se holbau la noi precum noi la automat. Nu. Sigur nu. Un nene pe care îl chinuia talentul (şi pe care taică-meu spunea că l-a văzut şi anul trecut) alunga turiştii din staţia de metrou precum Raid-ul pe ţânţari. Naţionalitatea lui Nenea nu este specificată, dar e uşor de ghicit. Mai ales dacă-i auzi franceza care aminteşte de dialectul vorbit de vecinii de la bloc.

Ajungem la hotel instoviţi, dar mulţumiţi. Cel puţin eu. Şi nu ştiu de ce.

vineri, 6 august 2010

Paris Partea I - Viaţa în aeroport

Furăm anunţaţi că zborul fusese amânat pentru ora 13.30. Asta înseamnă aşteptare de la 7.30 la 13.30, adica 6 ore, pe Băneasa.

Buuun! Sau nu. Deschid cartea "Doamna McGinty a murit" de Agatha Chrstie (comandaţi două copii acum), sperând că cititul îmi va lua gândul de la păsările călătoare de primprejur.

Timpul trecea cu viteza luminii stinse. Se deschide check-in-ul, în sfârşit, iar eu şi babalâcii ne repezim la...chioşcul-sau-cum-s-o-fi-chemând pentru a cântări bagajele, chestii de rutină (care rutină?) etc. Teoretic eram închişi în aeroport.

Ne aşezăm în locul cel mai călduros posibil. Atât de călduros, că ziceai că stai lângă o sobă stinsă, în timp ce afară-i frig şi înnorat. Lângă noi, un Nene şi un tip cu laptop (chestie pe care eu nu o aveam). Deschid din nou cartea despre doamna McGinty (care între timp a murit). Cineva de lângă mine începe să turuie ceva în limba vorbită de cei ce locuiesc în ţara în care ar fi trebuit să fiu atunci. Întorc capul. Cin' să fie oare? Nenea, care vorbea cu mine personal.

"Nu înţeleg franceza..." spun.
"Aa! Scuze. Am văzut ceva în franceză în cartea pe care o citeai."
"Era doar o replică."
"Ştii, eu în '74 am dat la Facultate la Bacău şi am luat 7,85, dar n-am intrat. Anul următor am intrat la Bucureşti, la Franceză-Rusă. Tu ce limbi străine mai faci?"
"Engleză şi germană."
"Engleză şi germană... Bine. Am fost profesor de franceză, şi îmi amintesc unele pasaje din manuale perfect. Nu am fost în Franţa decât o singură dată... Dar acum încerc să învăţ catalana, de pe Internet, căci fiica mea locuieşte acolo. E măritată cu un spaniol, dar ai idee că el a fost singurul care a prezentat-o părinţilor săi..."

Încerc să trag cu ochiul la carte, simţind că a făcut o pauză.

"...le-a spus că-i ucraineancă, la început, nu româncă, fiindcă, ştii, îi era frică să..."
"Aha, înţeleg." spun, absent.
"Şi acum merg pentru prima oară acolo. Să vedem cum va fi. În ce clasă eşti?"

Mă trezesc din somn.

"A noua. Trec într-a noua."
"Aa... Credeam că eşti mai mare. A unsprezecea, a douăsprezecea."
"Nu, nu."

S-o iau ca pe un compliment? Brusc, Tanti care Anunţă întrerupe conversaţia (!!) şi spune că zborul e amânat pentru aproximativ ora 15.30. Am privit pe geamul ce ducea dorul femeii cu şorţ şi mop, văzând la orizont magazinul IKEA. De ce? De ce am făcut aşa devreme check-in-ul, când puteam să facem o excursie şi să cumpărăm şi suveniruri de acolo?

Sar peste amănunte, adică aşteptare, citit despre doamna McGinty, aşteptare, butonat pe telefon şi... am spus cumva de aşteptare?

Cert este că avionul a decolat (o raritate) la 16.00. Patru ore mai târziu eram în camera de hotel şi înjuram cu toţii. Adică eu, că ai mei fumau pe rupte.

marți, 20 iulie 2010

Copiii secolului XXI şi viaţa la bloc

Zilele trecute am ieşit cu mami meu la cumpărături ca să cumpărăm (logic!) lapte, carne, brânză, ouă de la supermarket, mai exact de la Plus ("Doar preţuri miiiiici!").

Mergând agale pe trotuar, l-am văzut pe Mircea Cărtărescu (nu ăla adevărat, altul, căruia mama îi zice astfel din cauza faptului că ea crede că puştiul de 15 ani seamănă cu autorul de 54). În sfârşit, Mircea Cărtărescu era, de asemenea, cu a lui mamă, ducând două sacoşe portocaliu-albastre, ca un băiat cuminte ce este. "Săru' mâna, săru' mâna, bună, salut" şi am plecat pe drumurile ce ne erau hărăzite fiecăruia. Cum a sunat asta.

Ajungem în umila mea casă:
"Ai văzut ce căra Mirciulică sacoşele?"
"Da, mamă, şi ce-i cu asta?"
"Eu mi-l imaginam făcând teme tot timpul...Ai văzut cum mergea cocoşat, exact ca tine! Copiii secolului XXI! Mircea Cărtărescu e varianta ta masculină" spune râzând. Apoi continuă: "Poate într-a douăsprezecea vei face şi tu o poză cu el la banchet, dacă nu ai făcut acum. Eh, măcar ţi-a scris ecuaţia de gradul doi pe tricou. Oare asta însemna că trebuia să mergi la Mate-Info?"
"El nu ştia unde mă duc" spun.

Simpatic Mircea Cărtărescu, în trei ani am vorbit 3 minute cu el, cred, şi acum mama face planuri de nuntă.

Am continuat să mă învârt prin casă. Tavanul balconului- căzut, robotul de bucătărie era supus meotdei ruseşti de reparare, centrala refuza să cupleze, apa de la robinet sfida forţa gravitaţiei şi nu curgea, un arc privat de libertate voia să iasă din saltea iar PC-ul intra constant în moarte clinică. Dar cel mai important e că...

MERGEM LA PARIS!

sâmbătă, 17 iulie 2010

E jos...

...o bucată din tavanul balconului. Adică o chicat. "S-o infil...infirt..infiltrat apa şî o chicat", ca să o citez pe vecina a cărei apă îi aparţinea.

Bine că atacul aerian s-a petrecut noaptea pe furiş, chiar dacă Dică şi familia lui (Dică e vecinul de jos, apropo. Nu-l cheamă aşa, dar asta scria pe tricoul lui de microbist) au sărit din pat ca arşi strigând: "Nemţii!!!". Măcar nimeni din umila mea casă nu se afla prin apropiere.

Băbuţa (ea e vecina de alături, dar nici pe ea nu o cheamă astfel şi nici nu are un tricou de microbist pe care scrie aşa) a văzut minunea din tavan, după care a început s-o plângă pe Mădălina Manole (fiindcă lucrurile se leagă.) Mai apoi ne-a vizitat vecina cu pricina (cea care ne-a ajutat la crearea acestei piese arhitecturale superbe), spunând că o să dreagă.

(Edit după un doi ani de la publicare: balconul tot la fel arată.)