duminică, 1 mai 2016

Gândindu-mă ce cadou să-mi ofer la schimbarea sufixului, m-am hotărât să cheltuiesc în mod inteligent și să plec un weekend la München. Am profitat de superofertă, mi-am luat bilet de tren la jumătate de preț și am fost atât de inspirată, încât am făcut asta înainte să caut cazare. Era nu-știu-ce festival de construcții în perioada aia + Oktoberfest colecția primăvară-vară, astfel încât totul era full și singurele cocioabe disponibile la marginea orașului costau cât mâncarea mea pe o lună. Întrebam pe oricine întâlneam dacă știe pe cineva în München care mă poate găzdui, căci pe airbnb nu mă lua nimeni și pe Couchsurfing... mna, n-am Tinder ca să îmi dau cu părerea, dar îmi imaginez că așa arată profilurile acolo. Sau poate am nimerit eu prost. Până la urmă, am avut noroc și am găsit o gazdă foarte awesome la care m-am simțit mai acasă, comfy și în siguranță decât acasă în Bacău când dă Dică manelele la maxim și face sing-along la beție  m-aș fi putut vreodată aștepta.

Totul era rezolvat, am plecat de dimineață din Viena și am făcut vreo 5 ore cu trenul. Lângă mine conversau două bătrânici, probabil rude cu domnul și doamna Bauer de la țărănoaia de unde veneam, căci discuția începuse cu artrita Grunhildei, continuase cu păstârnacul bio și ajunsese la punctul culminant despre cine a mai vândut din pământ. Din păcate n-am prins sfârșitul telenovelei, căci trebuia să schimb și singura mea grijă era să prind în 6 minute al doilea tren. Șmecheria cu datul din mâini și fugitul ca un homeless disperat pe peron funcționează și în Germania, așa că n-am fost nevoită să mai aștept o oră într-o gară dubioasă și pe deasupra să pierd și turul de la Allianz Arena.

La gară în München am încercat prima dată să caut o hartă a rețelei de transport public. ”Ăăăăăăă...”, ”Nu, nu vreau din asta cu atracții turistice, vreau doar planul.”, ”ĂĂĂĂĂ, aveam o carte poștală cu așa ceva.”, ”DAȚI-O ÎNCOACE.” și țușt! spre stadion. Am mers ca o cămilă plouată și bătută de vânt dând ture de stadion, până să găsesc locul de întâlnire. Ghidul era un neamț din ăla autentic, arogant, dar simpatic, cu un umor fin, aproape politically-incorrect, ceea ce e mai rar pe aici. Allianz Arena e spectaculoasă, de la arhitectură și gazon, până la sala unde se iau interviurile și tabla magnetică din vestiar unde explică Pep tacticile. Un tată cu doi copii de vreo 7-8 ani m-a văzut așa forever alone, mi-a făcut niște poze Yola și Yoku să i le trimit mamei (”io la Allianz Arena”, ”io cu Thomas Müller” etc.), mi-a povestit despre cum antrenează echipe de copii în timpul liber și mi-a dat cartea lui de vizită, dacă vreau să îl mai contactez. Are o agenție imobiliară, la fix, că tot voiam să îmi cumpăr apartament în München în următoarele luni (am glumit, în caz că citește vreunul din părinți. Asta e, mă mai sacrific un an dacă tot am prelungit contractul la cămin.) Revenind, muzeul nu e cine-știe-ce, am trecut repede prin el și mai mult am stat să mă holbez la trofee. Au magazin de suveniruri la suprapreț la ieșire, de unde mi-am luat cea mai mică și Made in China mascotă cu Berni. Sper ca data următoare să prind bilet la un meci, dar se vând atât de repede și costă enorm, așa încât un tur al stadionului a fost de ajuns pentru moment.

A doua zi am prins vreme neașteptat de bună și m-am plimbat pi șientru. La metrou e creepy și împuțenie (dacă ăsta e substantivul), dar în rest e Ordnung și foarte curat. Lumea e de treabă, cel puțin dacă ești turist, căci cred că am vorbit cu zeci de străini cerând informații sau chiar conversând. N-am auzit o boabă de dialect, știam eu că austriecii îs ăia țărănoi. Mai sunt cerșetori români prin gări și bețivi seara, pe stradă, după festival, dar în general e ok-ish, în niciun caz ce am văzut acum 4 ani în Düsseldorf, unde se plimba lumea în fundul gol pe stradă și se așezau lângă tine drogați agasanți. Ce nu mi-a plăcut a fost aglomerația sufocantă, chit că am prins și nu știu ce protest neonazist (nu știu cum de am norocul ăsta de câțiva ani; am prins expulzarea rromilor din Franța, Occupy Düsseldorf, riot-urile la Londra și nu știu ce urmează dacă iese ăsta de extremă dreapta Președinte în Austria). În rest m-am plimbat pe străzi și prin parcuri, am introdus în mine vreo două kile de senvișuri și hrană rece și l-am așteptat pe Tudor (timp în care am bătut zona de două ori, i-am spus povestea vieții mele unei turcoaice oarecare de pe bancă, neonaziștii au terminat protestul, localurile s-au închis, mi-am dat doctoratul, Marea Britanie a ieșit din UE, Arsenal a câștigat Champions League și refugiații de acum au ajuns la a treia generație în Germania. Nici n-am așteptat mult.) Cred că asta e partea cea mai frumoasă când pleci în Străinezia, că poți să te plimbi de la un prietenaș la altul, chiar dacă îi revezi de câteva ori pe an, că timp este și vacanță mai ieftină de atât nu există.

Am plecat a treia zi la prânz, deci n-am apucat să mai vizitez nimic, iar oricum duminica totul e închis. Am ajuns seara și cu un pic de întârziere în Viena, din fericire fără alte povești în dialect despre napi bio ascultate involuntar, dar frântă și dornică oaza de pustietate rurală a districtului 22. Am noroc de un sistem educațional flexibil, unde examenele pot aștepta, chiar dacă sunt într-o sesiune aproape continuă din noiembrie 2014, și mă lasă sufletul să mă urc în tren/avion și să plec când vreau. Cu toate astea, deși iubesc Europa, când îmi văd cizmele de iarnă puse la îndemână la început de mai, visez la ziua în care mă vor lăsa sufletul și portofelul să plec la tropice și să rămân acolo. Dar până atunci, mai am de explorat zona.

duminică, 3 ianuarie 2016

Am încheiat postarea precedentă cu Ziua Națională petrecută la gară și cum mi-am propus să iau trenul să explorez restul Austriei. Săptămâna următoare n-am ajuns prea departe, căci Mödling se află la circa 14 kilometri de Viena și cu trenul am făcut cam jumătate de oră. Aproape că am petrecut mai mult timp în tren, lucru care mi-a amintit de metropola Buhuși, județul Bacău, în care ”faci câțiva pași și se termină orașul”. Mi-au plăcut, în schimb, atmosfera aceea de reportaj fancy despre natură de pe Deutsche Welle, peisajul rural (chit că e chiar reședință de district) și străzile pustii (căci duminica numai pensionarii ies din casă, aparent). Am vrut să vizitez Seegrotte, dar cum deja dădusem vreo două ture de oraș pe jos și autobuzul circula din oră în oră, am lăsat pe altă dată și am plecat înapoi la beton și sticlă.

Fix când mă așteptam cel mai puțin, căci din octombrie nu primisem niciun răspuns de la firmele unde îmi căutasem un post de tutore, o prietenă m-a rugat să o suplinesc o lună, ca să își poată păstra job-ul mai târziu. Aici profii nu au voie să dea meditații și tutorele se deplasează singurel acasă la copil, e servit cu biscuiți și cafeluțe, venerat, adorat și plătește impozit doar dacă lucrează în cadrul unei firme sau depășește o sumă lunară de vreo câteva sute de euro. Partea avantajoasă pentru noi e că lumea chiar e gata să plătească oricât pentru meditații la mate.

Casa unde mă duceam era și mai la mama ciorilor decât unde stau eu. Copiii aveau vreo 15-16 ani, cred că erau egipteni/arabi/ceva, dar oricum erau născuți aici. Am lucrat mai puține ore decât voiam inițial, pentru că unul din copchii a mai chiulipsit, dar a fost o experiență din care am învățat multe, de la cum să-i motivez să învețe, la cum să le dau părinților de copil cu probleme mari un feedback (și să sper că mă vor suna și săptămâna următoare :)) ) Plodul pe care colega mea îl lăuda că e foarte bun a luat la un moment dat calculatorul, pe care era liber să îl folosească, pentru a  calcula 1*(-1) și nu prea am putut să-i spun nimic (doar să-l întreb dacă i-a dat, eventual). (Era gluma aceea de tocilari cu ”Ce faci în stație când autobuzul vine din sensul opus? Înmulțești cu -1”, ce bun pedagog sunt). Nu e numai lapte, miere și vacanțe fără teme sistemul preuniversitar, dar partea bună e că genialii nu trebuie să stea atâția ani în școală și pot începe facultatea mai devreme. În sfârșit, după ultima tură, stând în stația aceea sinistră de autobuz și vorbind cu ai mei la telefon, mi-am spus că cea mai bună decizie a vieții mele a fost să nu mă fac profă.

”Ce program ai avut azi?”
Familia mea nu știe cu ce mă ocup.
”Pregătire până la 18 și după 21 merg la ziua unui amic, Markus. Da, ăla despre care ai citit pe blog în postarea trecută.”
Poate așa mai află.
”Și te duci direct? Că parcă zicea să vii când vrei.”
Da, cu 3 ore înainte.
”Nu, la 21 merg.”
”OK, dar să pleci pe lumină.”

Fix pentru ziua lui nu aveam energie, dar nu puteam refuza invitația la ceea ce el numea”Petrecere de c...t”.

”Cuvântul c...t e ca să vă atragă atenția nedistributivă.
Marcați data în calendar cu trei culori diferite, căci se sfârșesc 24 de ani de când trăiesc pe verdele Pământ al lui Dumnezeu și vă invit la mine, ca apoi să ne lăsăm sufletele masate de sunetele ritmate, dar relaxante ale muzicii din club.
Demonstrația afirmației anterioare vă rămâne ca temă.”

Nu mi-am mai lăsat sufletul masat pentru că eram frântă. El nu înțelegea cum poți fi frânt după câteva ore de dat meditații în care îți iei bani. Îmi spune că e cea mai mișto chestie pe care o poți face în facultate, mă sfătuiește cam cât să cer de acum înainte, iau notițe, sună bine, zic, îmi fac planuri de lucrat cu normă întreagă sau de organizat cursuri intensive, mă gândesc, mă frământ, calculez și-mi iese că nu termin facultatea prea curând dacă fac din astea.

Nu că ăsta mi-ar fi scopul, să termin cât mai repede, deși m-am apucat de vânat credite din anul III. Austriecii sunt atât de chill încât și dacă o să mă stabilesc aici știu nu o să sufăr niciodată de hipertensiune. Mai demult mă enervam foarte tare fiindcă lucrau cu viteza luminii stinse, dar acum, după ce m-am obișnuit ca ei, mi-am dat seama că mai bine mâncăm mai întâi un Schnitzel cu circumferința colacului de WC, ne facem digestia, mai stăm, mai vorbim, mai un biscuite, o cafeluță și apoi ne apucăm de lucru, motivați și cu bateriile încărcate. Nici nu mă mir că au zile libere în fiecare lună, exceptând februarie, care e liberă toată.

În ultimele săptămâni nu am simțit atât de tare efectul recomfortant al morcovului și am avut timp să trec prin vreo duzină de târguri de Crăciun (care sunt supraestimate, super-scumpe și uneori cam kitsch-oase, sorry, până și ei zic asta), să degust punsch-ul lor cu piersică și caise (foarte bun, dacă aveam antrenament la băut alcool era și mai bun, că după două înghițituri vedeam inorogi în loc de cai la Stephansplatz) și să-mi iau instalație la ofertă cu care să-mi înfrumusețez camera (nu știu ce m-a făcut să cred că două instalații la nici 5 euro chiar vor lumina, dar noroc de veleitățile mele tehnice).

Cu o zi înainte să plec am mai trecut o dată pe la Markus și prietenași, ca să îmi iau la revedere. Când intru în camera lui mă simt exact ca la muzeu: are pe pereți tablouri cu filosofi și matematicieni pe care mă pune să-i recunosc, planșe în caractere chirilice, desene, fotografii de pe unde s-a plimbat, lenjerie intimă aruncată pe fotoliu etc. Obiectul meu preferat din casa lor e o fotografie alb-negru cu un țăran într-o căruță, care cică e făcută în anii '70, în Franța undeva la țară. De altfel și lor le-a plăcut așa mult că s-au hotărât să vină în vizită în România. Unii deja au fost la București acum 2 ani și n-au înțeles care e treaba cu atâția câini pe stradă:

”După ce casele au fost naționalizate și oamenii mutați în blocuri, câinii au fost abandonați și s-au reprodus.”
”Și au fost lăsați să se reproducă.”

La început nu prea înțelegeau nici de ce am plecat din țară, dar pe măsură ce am discutat cu ei cred că cel mai nefiresc li s-a părut simulacrul de corectitudine, faptul că există reguli care ar funcționa dacă sistemul n-ar fi corupt. Era citatul ăla al lui Gandhi care apare prin campanii umanitare, statusuri pe Facebook și probabil discursuri ale lui Dan Puric, cu ”fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Avea dreptate omul, căci atunci când o bună parte din populație suferă de pupindosism și caprovecinită de la o vârstă fragedă e mai greu să se miște ceva. Am comparat subiectele de discuție pe care oameni cu aceeași educație le abordează și tot nu găsesc, de exemplu, colegi care să bârfească acolo. E adevărat, au bani și mulți și-au făcut bagajul după 20 de ani ca să vadă lumea, lucru care le-a deschis mintea, dar nu asta e totul. Nu generalizez, mi-au lipsit și încă îmi lipsesc oamenii faini de acasă, alături de care încerc să petrec cât mai mult timp când sunt în țară (dacă citiți asta, poate vă mișcați și voi fundulețele la Viena), dar mi se pare pueril să ai 20+ ani și încă să discuți despre câte kile a slăbit fosta fostului tău și ce look nașpa are prietena ta. Decât să aud astfel de povești nemuritoare, mai bine mă duc la petrecerea de Ziua Migranților a colegului meu care (de la postarea trecută) încă mai povestește ce frumos a fost în Myanmar și care ne-a rugat să venim cu tot cu scaune dacă nu vrem să stăm în picioare. Îmi pare rău că am ratat-o, căci fix atunci plecam acasă.

În avion am cunoscut un grup de bavarezi la costum care mergeau în vizită la cămine de bătrâni din Iași și Neamț și erau fascinați de România. ”Ați venit în vizită de Crăciun în România?” mă întreabă. ”Am venit acasă.”, ”Dar nu vă întoarceți de tot, nu?”. Nu știu de ce, dar acum e prima dată când parcă am venit în vizită la ai mei și aștept să mă întorc acasă după sărbători.

”Ne vedem anul viitor, pregătiți de sesiune, motivați și cu multă putere de muncă. Demonstrația rămâne ca temă.” Asta a bătut orice urare cu ”Fie ca...”.

luni, 26 octombrie 2015

”Capitala muzicii și valsului”, varianta rurală

”Dar credeam că ești foarte bogată și locuiești în districtul 1 și ai vedere la Stephansdom.” îmi spunea un coleg de facultate armean, acum jumătate de an, când i-am zis că stau în districtul 2.

Acum mai adaug un 2 când scriu codul poștal. Cartierul în care stau e foarte liniștit, rar mai vezi câte un om sau câte o femeie făcând jogging sau plimbându-și câinii pe malul Dunării. În casa vizavi de geamul meu, soții Bauer se trezesc fericiți în weekend la 8 dimineața, își fac un sendviș cu Marillenkonfitüre și beau câte o cană de Melange. În timp ce doamna Bauer îngrijește grădina din fața casei și lustruiește argintăria, domnul Bauer își descarcă bărcuța din BMW, după o seară petrecută pe Donauinsel, și pregătește mașina pentru a pleca amândoi să-și vadă nepotul care are meci de fotbal lângă stadionul Ernst Happel. Înainte de culcare, stau ghemuiți în foișorul din curte, savurând viața într-o lume perfectă în care ”nimeni nu scapă scrum pe jos și hârtia igienică nu se termină niciodată”.

***

Mutatul în sine, căratul bagajelor dintr-o parte în alta și instalarea au fost obositoare, dar după câteva zile am putut să mă bucur de noua mea cameră de cămin, pe care n-o mai împart cu nimeni, din fericire. De fapt nici pe cealaltă nu o împărțeam, dar când o bucată din apartament e comună, iar între tine și ciumpalac nu e decât un perete de rigips, e posibil să mai cedezi nervos din când în când, să mai vrei să chemi poliția ș.a. În fine, deși nu sunt blocuri din Jetson's noi construite și nici supermarketuri unde stau acum, pot ajunge ușor oriunde. Stația de metrou de pe linia care leagă mama ciorilor  țărănoaia   zona mea de centrul Vienei și atracțiile turistice (muzeele, Opera, tonetele de kebab, BP, Agip, OMV etc.) a fost construită recent, așa încât fac maxim 20 de minute până la facultate, fără să mai schimb mijloacele de transport. Singurul lucru pe care în anul I nu credeam să-l fac vreodată a fost gătitul. Plita electrică mi se pare cea mai cool invenție pentru cineva căreia îi era frică să aprindă un chibrit. În primele weekenduri a fost mai dificil, căci în primul an nu am fiert nici măcar un ou și nici nu suntem toate iubita lui Jamie Oliver. Am mâncat mușchiuleț de porc la tigaie semi-crud și omletă franțuzească în baie de ulei, dar am supraviețuit și mă perfecționez pe săptămână ce trece. Dacă încep să pic examene am opțiuni.

Îmi pare rău că nu mi-am invitat prietenii de aici la petrecere de casă nouă, crezând că nu pot îngrămădi atâția de oameni într-un spațiu atât de mic. O colegă de facultate mi-a demonstrat contrariul invitând într-un apartament de 4 camere vreo 70 și ceva de oameni care la rândul lor au mai adus pe câte cineva. Îmi plac petrecerile de casă nouă, nu fiindcă nu ai unde să respiri sau îți vezi gazda la venire și, dacă ai noroc, la plecare, ci pentru că lumea nu se face praf și sunt o ocazie de a-ți crea contacte care îți vor fi de folos în viitor. Începusem să scriu un text despre networking pe care nu l-am mai terminat, iar ideea era că nu știi niciodată când când vei ajunge să colaborezi cu cei pe care îi întâlnești și cu care vei ține legătura, când vei apela la ei sau mai ales, când vor apela ei la tine, căci e important pe cine cunoști, dar mai important e cine te cunoaște. Recunosc, a spune: ”Fac masterul în biomatematică și tema lucrării mele de licență a fost ”Dinamica proceselor stochastice și aplicațiile lor în medicină”” e o bună replică de agățat, mai ales când e plasată între o glumă despre dialectul din Vorarlberg și un discurs despre cât de frumos e Myanmar în comparație cu Thailanda sau Vietnam, dar am descoperit că niște oameni foarte răsăriți, care au văzut lumea sau care se specializează pe ceva ce m-ar interesa mai departe îmi vor fi viitori colegi de muncă sau colaboratori.

Simt nevoia să dezvolt termenul ”răsăriți”, pentru că am observat la ei că asta nu se rezumă la a-ți termina studiile și a avea un job sigur, ci presupune și control emoțional, altruism și abilitatea de a construi relații valoroase cu cei din jurul tău. Am mai scris despre asta de mai multe ori și o să o repet până când lumea n-o să-și mai pozeze caietele în sesiune, n-o să mai plângă pe internet după fost/ă și n-o să își mai caute unul nou/una nouă dându-i like-uri la selfie-uri cu botic întredeschis și încercare nereușită de privire inteligentă: nu crești și nu ai relații sănătoase dacă acorzi mai multă importanță expunerii vieții personale pe care vrei să o ai decât persoanei care ești de fapt. Poate mă consum prea mult din cauza subiectului ăsta, dar rămân la părerea că metoda cea mai bună ca să te dezvolți e să faci ceva productiv care îți place și să ieși în lume să cunoști oameni, fără să ai prejudecăți. (Mi-am amintit de ce mai apărea pe net în perioada aia când s-au stabilit cotele de refugiați pentru fiecare stat. Căci da, nimic nu poate fi mai plin de cojones decât să dai like la o pagină de Facebook împotriva refugiaților.) Mă uimește și mă enervează să văd oameni care au creier și posibilități financiare complăcându-se într-un simpleton-ism din care nu vor să iasă. Când aia atâta informație la dispoziție și atâtea lucruri pe care le poți încerca, e ilogic să spui că te plictisești și că aștepți horoscopul să-ți prezică un viitor iluminat de ecranul smartphone-ului pe care citești zilnic articolele din Click.

***

De Ziua Națională am prins vreme bună, astfel că m-am dus să fac baie de mulțime prin centru și să mă plimb printre tancuri și standuri cu vată de zahăr. Interesant e că doar de 60 de ani austriecii serbează Ziua Națională pe 26 octombrie. La acea vreme au existat mai multe propuneri de date la care să se sărbătorească, dar cea la care Austria a devenit neutră a ieșit câștigătoare. Nu e nimic spectaculos în evenimentele din oraș, dar traficul nu e oprit, fiindcă au piețe sau spații special amenajate pentru așa ceva, iar lumea nu se calcă în picioare încercând să prindă ultimul cârnat în chiflă la ofertă. Deși în cele 73423648 de zile libere pe an totul este închis, vreau să profit de acum înainte de weekendurile prelungite ca să explorez și restul Austriei. Azi am ajuns abia până la gara din sud, dar până lunea viitoare poate iau și un tren.

luni, 27 iulie 2015

7 lucruri pe care le-am învățat făcând practică în România

La sfatul unui prieten din Viena, care mi-a recomandat să fac un stagiu de practică în țară mai întâi, care mai târziu mă va ajuta să fiu acceptată pentru unul în Austria, am decis să fac ceva productiv vacanța asta și să mă apuc de treabă în domeniul financiar. Teoretic, nu am voie să spun ce-am văzut/auzit în instituție, dar oricum n-aveam intenția să divulg informațiile confidențiale, chestiile de servici etc., așa că o să povestesc despre lucrurile pe care le-am învățat în timpul stagiului la persoana a doua ca să pară că le scriu la modul general (o să iasă o mare varză.)

Așadar:

1) Dacă abia te-ai întâlnit cu directorul și deja te întreabă de câte ore de practică ți-a cerut facultatea să ai pe adeverință, spune-i că nu ai venit la cererea facultății, ci ca să înveți. Arată entuziasm, spune-i ce cunoștințe ai și cum ai vrea să le aplici. Oricum va vrea să amâne și te va trimite acasă în prima zi (și a doua, dacă nu știi să te impui) și oricum nu-ți va da nicio adeverință, că doar dacă faci ceva pentru tine și CV-ul tău super-șmecher, la ce îți trebuie un document ca să ateste asta?

2) Nu vei aplica nimic, n-ai ce și n-ai cu cine, așa că înghite cuminte sutele de pagini pe care ți le dă să le citești (fără sarcasm aici, e informație pe care o găsești și în alte părți, dar dacă ai ocazia acum, ia și papă). Pregătește-te pentru testarea de la final pe care nici n-o vei primi. Pune întrebări când nu înțelegi ceva. Pune-ți întrebări despre pregătirea profesională a șefului când nu știe sau nu vrea să-ți răspundă.

3) Fii politicos și sociabil cu ceilalți angajați, chiar dacă ești copchilu' ăla de douăj' de ani care ce știe el și ce naiba caută aici. Nu știi cât de rar au parte de așa ceva. Când nu îi insultă șeful, stau inerți în birouri fără să spună nimic. Sau înjură. Sau se pun pe plâns.

4) Pupindosismul în lanț e boală incurabilă.

5) La fel și caprovecinita (termenul îi aparține, cred, lui Radu Paraschivescu). Altfel, gândesc ei, nu se poate supraviețui.

6) Cu toate astea, reușești să faci o impresie bună. Te alegi chiar cu o invitație la o conferință. Nu știe nimeni despre ce e evenimentul fancy, dar ți se zice că merită, fiindcă se dă de mâncat și băut gratis. Și ”sigur are legătură cu ce vrei tu să lucrezi”. Refuză politicos, căci mai degrabă are de-a face cu ce lucrează ei.

7) Nu te milogi pentru adeverința aia. De fapt, nu te milogi pentru nimic, niciodată. E nedemn să-i ceri asta cuiva care e pus director, dar din punct de vedere academic a ajuns la level Spiru după 40 de ani.

Ca să închei, sunt conștientă că după anul I am mai degrabă cunoștințe teoretice și că nu m-am dus la sediul central, ci la o sucursală. Poate trebuia să caut în altă parte sau poate era mai bine dacă nu mă acceptau deloc. De asemenea, presupun și sper că nu peste tot e așa, dar, deși inevitabil compar cu ce am văzut în Occident, nu sunt singura care se plânge de un astfel de mediu și mod (ineficient) de lucru, precum și de incompetența unora.

Data viitoare încerc în străinătate; probabil atunci o să fiu mai în măsură să compar. Îmi pare rău mereu când zic asta, dar nup, deocamdată nu văd de ce m-aș întoarce.

luni, 13 iulie 2015

Aventuri în ţara lui Mozart, Strauss şi Niki Lauda

Deşi n-am mai publicat nimic de aproape un an, am avut câteva tentative de a scrie nişte texte în care povesteam în detaliu palpitantul meu prim an de studenţie, cum urcam până la etajul 2 cu administratorul bolborosind într-un fel de klingoniană sub barba de amish, cum m-am mutat din camera unde stăteam cu o turcoaică de treabă în alta cu un specimen conaţional, cum a leşinat un pasager pe mine în avion etc.

Dar cum sunt prea multe de povestit, o să trec direct la lucruri serioase. Sar atât peste partea cu viaţa în cămin, căci a fost o experienţă foarte naşpa (oricum din toamnă voi sta alone), cât şi peste perioada de început, când mergeam singură la masă, ieşeam la plimbare singură, îmi cumpăram cadouri singură şi totul era perfect în regulă. (deja textul începe să sune a articol dintr-o revistă glossy, în caz că o să încep să pic examene am opțiuni). Sau în fine, a fost în regulă în primele câteva luni de stat în peșteră. După asta, am ieşit şi am început să privesc în jur fără comentarii de genul ”Mai bine rămâneam la facultate acasă”, ”Nu rezonez cu lumea de aici” și ”Pâinea e atât de nașpa încât am zgârieturi pe cerul gurii”. (Ok, poate ultimul da.)

Acum să le iau pe rând.

A), adică partea cu universitatea. Facultatea mă învață în fiecare zi de ce e bine să fii instruit. Nu sunt genială, există materii care nu îmi plac, sunt lucruri care mie probabil nu îmi vor fi de folos în ceea ce vreau să fac mai departe, dar știu că trebuie să muncesc pentru a atinge un scop care nu e demonstraţia la procedeul Gram-Schmidt diploma de licență în sine, ci tot ce am în creier, de la demonstraţia la procedeul Gram-Schmidt partea științifică până la modul de a procesa informația, de a-mi doza efortul şi de a avea timp şi pentru relaxare. Nu mă laud că pfai, la ce facultate grea m-am dus, ce jănială sunt, pentru că 1) nu îmi imaginez pe cineva, de oriunde și oricât de supersclipicios ar fi, să stea 3-4-6 ani într-o facultate PE BUNE și să spună că n-a muncit deloc să o termine și 2) facultatea e o opțiune. Nu e o rușine să nu fi dottore în drept, nu e o rușine să muncești, da, e foarte bine să ai școală, dar dacă mături străzile și o faci cum trebuie, bravo ție.

Revenind, mai voiam să adaug un lucru: se poate face școală fără teroare, umilințe, insulte. Ciudat cum înainte de facultate nu mi se păreau atât de grave; când am ajuns aici am început să fac diferenţa. Cât despre metoda didactică bazată pe teroare (am avut un fost domn profesor care era fan aşa ceva, chiar dânsul ne-a expus teoria)... nu comentez, nu în 2015. Să vă spună colegii mei care se pregătesc să devină profesori, dacă nu ar lua-o la fugă când ar auzi. Aici n-am auzit niciun prof să comenteze ceva la adresa unui colectiv, deși au fost examene la care au picat peste 70% din candidați. Dacă vrei un feedback, ți-l dă în privat. Voiam să-mi văd examenul corectat şi m-am dus în birou la prof, care prima dată a dat mâna cu mine şi la sfârşit mi-a spus că nu am pentru ce să-i mulţumesc, chit că venise la universitate pentru alea câteva minute cât să-mi dea feedback-ul. Am avut două examene orale pe care le-am trecut cam la limită și tot ce mi-a zis proful a fost să reiau niște noțiuni și să învăț constant - frumos, politicos, decent. Iar dacă picam, aș fi avut parte de un feedback la fel de politicos și decent. Nu regret că am terminat școala în România, căci am ajuns aici cu o bază solidă (nu numai la mate), dar insultele, măgăriile care se fac la corectat, favoritismele etc. nu au scuze.

B), adică problema cu socializarea. La început m-am plâns şi am suferit că duceam lipsa oamenilor faini, că nu reuşeam să rezonez cu lumea. Au avut nevoie de timp ca să mă cunoască și am avut nevoie de timp să constat că problema era în mine. Mi-am dat seama de asta când îi spuneam unei colege de la facultate că nu pot să învăț acasă, că acolo am prieteni cu care ies, și s-a uitat dezamăgită şi confuză la mine. Sau când mă aşezam singură la masă la cantină şi venea turma după mine. Sau când voiau băieții de la cursul de IT să mă scoată la târgul de Crăciun și eu am refuzat, ca dup-aia să mă răzgândesc. Ce vin fiert fără alcool bun am băut.

De ziua mea le-am adus cozonac de acasă și se pare că a prins trend-ul, că de atunci tot vine fiecare cu câte ceva dulce de ziua lui. Au un mod specific de a face urările: când îți zic la mulți ani îți dau mâna, parcă ai fi la ședința Comitetului Central al Partidului Comunist Român, te simți așa fancy și în centrul atenției. În weekendul ăla i-am scos pe câțiva la o clătitărie și au fost șocați când mă rugam de ei să plece acasă, că plătesc eu.  De la unii am primit dulciuri și am deschis cutiile de bomboane să-i servesc, la care ei: ”Nuuu, sunt ale tale, ia și mănâncă.” Nu știu și n-o să-mi dau niciodată seama cum au nimerit perfect cadourile, începând cu șampania Robbie Bubble și terminând cu guma de mestecat cu Lukas Podolski.

În semestrul II am creat o rețea și am coordonat o ceată întreagă de arieni la programare, am muncit în echipă, deși nu era o materie la care trebuia să lucrezi în echipă -am făcut asta de nevoie-, și am luat numai note mari. A fost o experiență frumoasă în care fiecare a avut rolul lui. Eu organizam întâlnirile, o colegă mergea la seminariile opționale când subsemnata n-avea chef, unul care avea pile pe la organizaţia studenţilor şi făcea rost de cheie să intrăm la facultate duminica (nu pare mare chestie, dar duminica e pustiu aici şi cam totul de închis), altul racola creiere, iar ceilalți contribuiau la teme cât puteau. Încă nu știm ce e cu tipul de la KGB cu față de sovietic de treabă, al cărui nume cu care s-a recomandat nu corespunde cu cel din documente; semestrul trecut nu era, vorbește germana, rusa, chineza și engleza cu accent britanic, probabil are două creiere de scria codurile pe loc și ne lăsa paf! mereu. În sfârşit, am fost toți foarte dedicați, astfel încât, după ce am primit notele și le-am spus că trebuie să facem o ultimă reuniune, s-au speriat crezând că mai avem un curs şi că vreau iar să-i adun.

Acum vorbesc strict despre oamenii din cercul meu de amici, or fi existând şi ciurucuri, dar cred că cel mai tare mă bucură aprecierea lor sinceră - aparent ei nu prea o au cu pupindosismul. Aaa, și nici cu like-urile, Facebook-ul, tumblr, Instagram, aplicația-aia-care-te-combină-prin-wireless sau altele. Ce-i drept, freacă telefoanele, nu așa abuziv parcă, dar sunt foarte discreți în ceea ce privește viața personală, vârsta, familia, relațiile etc. Se poate trăi fără să te plângi pe Tumblr că nu te bagă în seamă Costică, fără să postezi pe Instagram o poză cu manualele şi caietele pe birou, să arăţi cât de mult înveţi pentru examene, şi fără să îi arăţi tipului/tipei cu un selfie hipster-ish la profil că îl/o placi dându-i like-uri. Îţi dai seama ce poveste de dragoste o să fie când îţi va întoarce like-urile. (Scrisesem un articol despre aşa ceva acum vreun an jumate. Ce succes avusese.). E treaba fiecăruia dacă îşi face poze de la sprâncene în jos, muşcând senzual din unghia de la degetul arătător sau cu orificiul bucal întredeschis, ca să vadă foştii ce au pierdut, dar decenţa şi discreţia sunt, aici cel puţin, mai apreciate. 

C), adică problema cu pâinea, adică la modul general, stilul lor de viață. Nu sunt toţi neapărat amatori de bun gust (îmi vin în minte acum niște reclame neinspirate. Ah, și pâinea, mai ales pâinea.), iar mocăciunile prind ușor (concertul de la Schönbrunn ar fi fost o experiență frumoasă dacă veneau numai iubitorii de muzică clasică). Recunosc, nu citesc tot timpul ziarele, dar ziariştii îmi par mai puţin nesimţiţi şi băgători de seamă decât ce văd pe la noi. Căutam informații în ziare când erau blocate liniile de metrou din cauză că se găsise un pachet suspect într-un tren sau pur și simplu un emo voia să se sinucidă, dar tot ce găseam erau  două paragrafe concise sau, online, o listă cu cele mai populare articole, unde în top oricum erau titluri precum ”Magician levitând în centrul Vienei” sau ceva cu animale la zoo mâncându-se unele pe altele. Cred că asta se datorează pe de o parte comodităţii lor, dar şi a modului lor de a nu lua viaţa în tragic, de a-şi păstra calmul (ok, cu excepţia tipului emo care se sinucisese). Aici am auzit vorba asta: "Noi nu avem probleme, avem doar provocări.".



Nu sunt de acord cu cei care spun că "vaai, în Occident totul e robotizat şi lumea nu mai are feeling-uri şi nu vor decât să facă bani". Nu, asta e mentalitate de român care speră că soarele va răsări şi deasupra vilei lui. Unii au călătorit prin toată lumea (am un coleg austriac care a trăit o perioadă în ţări din lumea a treia), cei mai mulţi fac sport (extrem, chiar) şi nu sunt stresaţi de facultate şi job. Dacă nu le place, schimbă. Apropo de job-uri, se simte puţin nemulţumirea lor din cauză că est-europenii şi nu numai vin să lucreze aici - chiar o colegă mi-a spus că nu sunt destule locuri de muncă şi pentru imigranţi. Tind să cred că e o nemulţumire la nivel individual, căci sistemul, pe cât de multă libertate oferă, pe atât de repede îi elimină pe cei care nu fac faţă. De altfel e puţin probabil ca eu şi colega respectivă să concurăm vreodată pentru acelaşi post, întrucât ea a renunţat deja la facultate. Est-europenii îşi merită soarta, şi-au făcut-o cu mâna lor - Cioran spunea că "Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză"; pe de altă parte, majoritatea, fie că sunt menajere sau studenţi, sunt mânaţi de o ambiţie care e mai rar prezentă la occidentali.

N-am televizor și nu sunt la curent cu ce se întâmplă în rest, dar mă bucur totuși că stau mai bine decât la început, când spre rușinea mea nici nu știam unde e Vorarlberg. Le auzisem totuşi dialectul în repetate rânduri, alături de cel din Austria Superioară, Tirol și Viena (pe restul nu le deosebesc). Probabil trebuia să scriu despre asta la punctul B, căci a fost un șoc și o mare problemă (pardon, provocare :) ). Învățasem germana cu manualul de gramatică în mână, scriind texte argumentative pentru examen și comentând grafice. C1 eram la Hochdeutsch poate (permiteți-mi să fiu arogantă), dar la dialecte mă aflam sub nivelul mării. Acum mă descurc (la înțeles, de vorbit nu e recomandat când ești străin), dar din alea 180 de credite pe care trebuie să le fac, 10 le merit pentru dialect.



Paragraful de încheiere bruscă o să sune ca un speech din ăla posh de mulțumire pentru Oscaruri.

Ăsta a fost cel mult rezumatul a experienței redescoperirii de sine (nici Marius Tucă nu mă întrece la exprimare), sărind peste părțile mai puţin plăcute sau chiar peste momente frumoase, dar care au fost urmate de altele și mai frumoase. Plecatul în Străinezia, învățatul cu pasiune, oamenii de alte culturi m-au schimbat, iar dacă am reuşit să nu cedez prea des, să le dau o șansă celor care merită și să am avut voința de a evolua, (sper că) m-au schimbat în bine

Anul viitor îmi pregăteşte încă pe-atât. Poate mă apuc şi eu de gătit.